04 mai 2007

DEMOLATORII DE AZI, CĂPŞUNARII DE MÂINE


- Să trăieşti, domn’ inginer!
- Bună ziua băieţi, spun eu mârâind.
Am uitat să mă prezint...
Mă numesc Ion Revengeanu şi, atunci când nu sunt zidar, zugrav, dulgher, instalator sau electrician, practic meseria de profesor, mai precis: profesor de matematică la o Universitate de provincie...
Pe lumea aceasta sunt patru categorii mari de oameni: ingineri, economişti, profesori şi ceilalţi.
Nu există mai mare jignire pentru un economist decât să-l faci inginer; pentru un inginer, apelativul de economist este o ofensă de neiertat; celorlalţi oameni le este indiferent dacă îi „botezi” altcumva. Pentru un profesor însă, a-l numi oricum altfel decât ceea ce este, devine un lucru pe care nu-l va uita şi ierta niciodată.
Iar am uitat ceva...
Mai există a cincea categorie - una mică, dar esenţială: cea a profesorilor de matematică.
Acesta sau aceasta este o entitate, de regulă plină de ea, ale cărei convingeri despre inferioritatea celorlalţi sunt atât de adânc înrădăcinate, încât a o numi cu un apelativ de inginer, economist sau orice altceva devine o crimă, un sacrilegiu pentru care nici arderea pe rug nu poate aduce purificarea.
Mă uit la cei patru gealaţi şi îmi spun în gând rapid, dar fără echivoc: „dobitoci...”
De ieri, sunt proprietarul unui nou apartament. Locuiam într-o garsonieră devenită destul de mică pentru mine şi nevastă-mea. Cu sacrificii bancare, ne-am hotărât într-o zi ca să ne mutăm. După ce am vizitat câteva „grote” pline de ţurţuri şi stucaturi variind coloristic de la bleumarin la maron, am ales un apartament ce părea mult mai accesibil în tentativele de demolare.
Cum trebuie să părăsim de urgenţă fosta locuinţă, vândută la rândul ei, încep cu sfârşitul: mutatul mobilei. M-am dus, de dimineaţă, într-un en-gros unde ştiam că există câteva duzini de hamali tocmai potriviţi pentru ceea ce aveam eu de gând. Am negociat preţul la 20 euro de persoană şi i-am încărcat în autoturism.
Ajunşi la faţa locului, mă întreabă la ce etaj am locuit.
- La patru!
Mârâie înfundat, dar nu spun încă nimic. Evident, este vorba de etajul „patru din patru”, adică nu există lift...
Cară mobilele pe scară, iar din când în când aud câte o bufnitură înfundată. „Ăsta cred că a fost şifonierul!” îmi spun eu la un zgomot mai puternic. „Asta a fost vitrina. Lasă că şi aşa nu puteam să o sufăr...”
În fine, mobilele şi toate celelalte lucruri sunt puse claie peste grămadă în camion şi hai la drum către noua locuinţă. Ajungem acolo, iar indivizii recidivează:
- Domn’ Director, ne e şi nouă sete!
Hai că m-au şi avansat...
- De care suc vreţi băieţi?
- Hai Domn’ Ministru ne iei la mişto? Avem noi feţe de suc? Ia şi matale acum nişte vodcuţă d’aia de-a noastră de la Scandic. Câte una mică, din aia de juma’ de kil, de fiecare!
Plec înciudat de dualitatea socio-politică la care ajunsesem: ministru-matale şi vin cu preţioasa încărcătură.
- Ei, domn’ Preşedinte acum mai merge...
„Chiar că mai merge băieţi” îmi vine să le spun, încântat din cale-afară de apelativ.
După ce se „răcoresc”, indivizii încep să urce una câte una mobilele rămase parţial întregi. Tot la etajul „patru din patru”...
Pe la jumătatea operaţiunii, vine către mine, bălăbănindu-se, „şeful” lor. Precis au terminat vodca...
- Domn’ arhitect, vreau să-ţi spun ceva!
- Da, ascult...
- Domne’, dacă ştiam că era vorba de atâtea etaje noi nu veneam. Păi ce, avem noi faţă de salahori?
- Şi cum vreţi să facem?
- Păi, uite... Ori cari matale ce a mai rămas, ori ne mai dai câte 10 euro de fiecare.
- Parcă nu aşa ne-a fost înţelegerea!
- Ete na, înţelegere! Parcă Preşedintele nu s-a înţeles cu Premierul şi ce, a respectat vreunul ceva?
Mă uit la patul şi biblioteca ce mai sunt în stradă şi la cele vreo mie de cărţi aşezate cuminţi în saci. Accept.
Mutarea s-a terminat, derbedeii au plecat...
Iată-mă-s în casă nouă!
Încep să privesc cu atenţie în jur. Atunci când am vizitat casa nu m-am uitat prea bine. Era dimineaţă şi mă grăbeam să mai văd multe altele. Rămăsesem la ea pentru că tot ceea ce mai vizionasem fusese oribil. Oricum doresc să schimb foarte multe lucruri.
În sufragerie, văd un bec prins cu un cablu de tavan. Apăs comutatorul. Nu se aprinde. „OK! Lumina nu merge.” Încerc acelaşi lucru şi în dormitor, în baie, pe hol, oriunde. Nicăieri nu funcţionează...
Soţia îmi spune că vrea să se spele pe mâini înainte de a pregăti ceva de mâncare. A cumpărat nişte salam şi nişte brânză de la o alimentară pentru că oricum aragazul nu este montat.
- Du-te la baie că văd că la bucătărie apa nu curge! îi strig eu de pe balconul închis cu geamuri impare adică primul, al treilea şi al cincilea există, iar restul nu.
- Nici la baie nu merge! aud şi încep încet-încet să mă cutremur.
- Ei, lasă că vedem mâine dimineaţă. Acum este târziu. Hai să mâncăm aşa murdari şi apoi să ne aşezăm pe pat îmbrăcaţi cum suntem şi să ne culcăm! N-om muri noi până mâine dimineaţă!
Am uitat să vă spun că suntem la mijlocul lui februarie. O lună dintr-un an din acela în care crapă pietrele de frig...
Pe la miezul noţii mă trezesc cu ţurţuri la gură. Pun mâna pe calorifer şi văd că e bocnă. Aprind bricheta şi la flacăra ei văd că ţeava este tăiată. „Ah, ce grozav, ăştia erau decuplaţi de tot de la căldură” constat eu după ce mă duc şi verific celelalte încăperi.
Adorm spre dimineaţă cu gândul la vodca consumată de nemernici. N-ar fi prins chiar rău...
Spre dimineaţă, visez că sunt în Siberia, într-un lagăr de concentrare. „Ivan Revengici, nu mai sta! Treci la muncă!” aud vocea unui torţionar ce mă izbeşte cu putere cu o curea pe spate.
Deschid ochii şi văd fereastra care s-a deschis de viscolul ce a început peste noapte şi pe nevastă-mea cum încearcă, în zadar, să o pună la locul ei.
- Ionică, fă ceva că nu mai pot!
Încerc şi reuşesc până la urmă ca să o obturez cu şifonierul. Măcar acum nu mai intră zăpada...
A doua zi, încep să caut meşteri pentru reparaţii. Nu găsesc. A treia zi, aflu de un faianţar-zugrav care îmi cere un onorariu echivalent cu trei Oltcit-uri. Nu ştiţi ce este acela un Oltcit? Este un autoturism excelent atunci când merge! Motorul „rage” chiar la viteze mici şi îţi dă o senzaţie ameţitoare. Singurul lui neajuns este că de obicei „stă”... Precum un măgar, are toane exact atunci când eşti grăbit sau te afli undeva pe câmp, pe vreo şosea uitată de lume... În rest, e „băiat bun”. Poţi căra oricât cu el, te poţi urca pe orice munte doreşti şi poţi ajunge unde vrei cu singura condiţie ca să nu i se strice puntea cu diode sau alternatorul sau delcoul sau...
Evident, refuz oferta...
A patra zi, am noroc! Găsesc un meşter, pe Ilie - sudor de meserie, bun la toate, ce mă asigură că ştie să văruiască – vopsească – tencuiască şi care are o echipă formată dintr-un fost tinichigiu auto ce s-a reprofilat pe gresie – faianţă răspunzând la numele de Dan, Mircea - un fost subinginer de cadastru ce ştie la perfecţie partea electrică şi Sile - un individ care a lucrat la „Spaţii verzi”, dar s-a reprofilat pe instalaţii sanitare.
Stabilim un preţ estimativ şi gata de lucru. Mă asigură că mâine dimineaţă sunt cu toţii la lucru.
Este marţi. Îi aştept de ieri... Astăzi trebuie să mă duc la Universitate. Las cheia la o vecină pentru că şi soţia este plecată la servici.
Când mă întorc la ora 16, surpriză! Toată echipa munceşte de zor...
Ilie mă întâmpină triumfător.
- Şefu’, ţi-am făcut o surpriză! Ne-am apucat astăzi cu toţii să raşchetăm pereţii şi suntem aproape gata!
Mă uit şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Casa este plină de var uscat ce zace peste mobilele neacoperite.
- Măi băieţi, nu puteaţi să puneţi o folie pe mobilă?
- Lasă Şefu’ că curăţă doamna matale! Pune-o la treabă, că muierea dacă nu munceşte începe să se gândească la prostii!
Mă gândesc cu groază ce va zice Maria – nevastă-mea – atunci când va intra pe uşă. Surpriză! N-a spus nimic, dar absolut nimic! A rămas mută. Este dimineaţă acum, iar Maria tot nu scoate niciun cuvânt. Pleacă la servici. Mă întreb: oare se va mai întoarce vreodată?
Astăzi aş vrea ca să stau cu ei. Nu pot. Mi se înmânează o listă de materiale şi scule pe care trebuie să le cumpăr.
- Dar voi nu aveţi nici măcar bidinea sau o găleată? întreb eu, privind consternat lista.
- Ei domn’ inginer (şi ştie nemernicul ce sunt) noi ţi-am spus că ne pricepem să facem de toate, dar nu ţi-am zis că avem şi scule!
Aşa este, măgarul are dreptate!
Plec la capătul lumii. La propriu, pentru că sunt obligat să merg cu maşina vreo 50 km prin oraş pentru a procura tot ce mi s-a „ordonat”.
Când vin pe la patru după-amiaza, văd că „meşterii” mei au şters-o. Se pare că nu au făcut nimic.
A doua zi, îi întreb:
- Ce-aţi făcut ieri, ce-aţi mai lucrat?
- Păi te-am aşteptat cu sculele şi materialele, dar greu te mai mişti şi mata... Ia să văd ce ai cumpărat!
Ilie cercetează, vădit nemulţumit, achiziţiile de ieri.
- Şefu’, păi matale, ca inginer, var din ăsta ai luat?
- Ţi-am spus că nu sunt inginer ci profesor! spun eu gata să-l arunc pe fereastră pe individ.
- Mă rog, cum vrei matale, dar ăsta nu este bun!
- Cum adică nu este bun? explodez eu.
- Păi cu ăsta tre’ să dai vreo trei mâini până se acoperă. De ce n-ai luat „Spor”?
- Iliuţă dragă, până una alta, banii sunt ai mei, casa este a mea şi iau ce vreau eu, ai înţeles?
- Bine, hai nu fi arţăgos! Am zis şi eu, dar o să vezi că n-o să iasă bine!
- Eu sper să iasă...
De o săptămână, la mine în casă se demolează. Faianţa veche este dată jos cu barosul deoarece este lipită cu clei de oase şi nici o daltă nu este suficient de puternică. Noaptea, când ne culcăm, auzim amândoi minute în şir, loviturile în pereţi, în creieri, în existenţa noastră ca un ecou îndepărtat, dar mereu revenit, dur şi nemilos, a doua zi.
Singurul lucru bun din viaţa mea este că nevasta nu m-a părăsit. Încă...
În fine, a mai trecut o săptămână, timp în care eu am cărat la groapa de gunoi a oraşului gresiile şi faianţa sparte la care s-a mai adăugat şi o găleată de var acum goală, dar fostă plină ochi şi vărsată din greşeală în mijlocul casei.
Primul care se apucă efectiv de lucru este Sile. Toţi au nevoie de apă. Pleacă jos la subsolul blocului pentru ca să închidă coloana şi să poată înlocui robineţii defecţi, de intrare în casă. Doamne, mă gândesc eu, cum au putut cei de dinainte să locuiască în aşa hal de casă? Dar cum n-am văzut eu jalea ce era peste tot? Răspunsul vine mai repede decât mă aşteptam...
La uşă este un individ ce se recomandă a fi administrator al blocului. Începe prin a-mi spune că a chemat el instalatorul zonei pentru că Sile habar nu are de unde se închide apa. Trebuie să dau 30 lei pentru efortul de a fi rotit un robinet. Îmi povesteşte că, de fapt, aici nu a locuit nimeni. Casa era aşa, ţinută pentru vânzare la suprapreţ, iar multiplele defecţiuni apărute inerent într-un bloc vechi fuseseră rezolvate prin anularea definitivă a instalaţiilor.
În fine, vine şi Sile triumfător şi gâfâind.
- Gata Şefu’, am rezolvat-o!
Duhneşte a vodcă şi mă întreb: cine pe cine a soluţionat?
Avem apă!!! În sfârşit, avem apă!!!
De-abia aştept ca să vină Maria şi să vadă minunea...
Trece o oră şi îmi schimb rapid dorinţa. Între timp, unul din racorduri, nestrâns suficient, a cedat. Avem apă, dar peste tot în casă...
A mai trecut o săptămână şi au început să se vadă primele roade. Pereţii au fost îndreptaţi, iar prima mână de var dată. Mircea a reparat instalaţia electrică schimbând o serie de cabluri din pereţi ce erau întrerupte. Dan a pus faianţă cam în jumătate de baie şi tot coşmarul pare să fi luat sfârşit.
Este seară şi stau de vorbă cu soţia mea, întrebându-ne cât mai avem...
- Auzi Maria, ce-ar fi să punem televizorul în priză? Nu avem cablu, dar poate prindem măcar TVR1.
- Bună idee, chiar îmi era dor de un film sau măcar ceva acolo care să nu fie nici adeziv şi nici var sau vopsea.
Introduc ştecherul televizorului în priză şi nimic nu se întâmplă. Mă uit atent la cablu, dar acesta pare bun. Nicio ştrangulare sau urmă de întrerupere. Iau creionul de control şi văd că nu e tensiune deloc.
Încep să transpir...
Iau un scaun şi mă sui la doza de unde văzusem că s-a racordat priza. Transpiraţia este din ce în ce mai abundentă, iar inima începe să mă înţepe discret. Mircea a racordat priza la doza ce odinioară folosea antenei colective de pe bloc, demult desfiinţată şi cu parastas făcut. Lîngă ea este doza adevărată, liniştită, virgină...
A doua zi, Mircea sparse peretele aproape terminat şi făcu noul racord. În fine, televizorul merge. Altceva nu va mai putea funcţiona simultan, deoarece a legat toate prizele în serie, iar dacă voi încerca vreodată să pornesc maşina de spălat în timp ce soţia va călca rufele, cablurile din pereţi se vor prăji iremediabil.
Mai trece o săptămână...
Incidentul în care m-am curentat îngrozitor atunci când am vrut să mă spăl a fost uitat demult...
Mircea racordase la doză lumina din baie printr-un cablu ce „curgea” prin masca de la chiuvetă şi evident că avea o „ciupitură”. Aceasta se plasase exact pe racordul ce conducea la robineţii metalici ai bateriei. Dimineaţa, atunci când am încercat să rotesc robinetul pentru a mă trezi aruncând nişte apă rece pe faţă, m-am pomenit cu un duş la fel de primenitor aşa, cam de 220 volţi. După ce a fost dărâmată toată masca chiuvetei şi refăcută instalaţia, totul a fost în regulă.
Astăzi, se împlinesc două luni de când am început curăţenia. Casa este curată, văruită, vopsită, gresia de pe hol arată binişor, iar faianţa din baie este încă pe pereţi.
Balconul a fost închis cu tablă până la un sfert din lăţimea geamurilor astfel că, locuind cu faţa spre vest, la vară voi avea acolo cel puţin 50 de grade. Măcar voi face economie la apă caldă, deoarece în ligheanul ce stă tot timpul acolo datorită izolaţiei acoperişului care exact la sfârşitul curăţeniei a cedat, se va aduna destulă apă aproape clocotită.
Mobila este într-o stare jalnică. „Meseriaşii” s-au urcat cu picioarele pe ea şi, cu toată protecţia foliilor pe care le plasasem peste tot, s-a sfâşiat sau zgâriat în zeci de locuri.
„Echipa de şoc” a plecat cu tot cu sculele pe care le-am cumpărat. Ilie şi Sile sunt acum în Spania la cules de căpşuni, iar Dan şi cu Mircea în Cipru la cules de mandarine.
- Ce zici Maria, mai facem un împrumut ca să schimbăm mobila?
- Ionică, să-ţi spun drept nu mai rezist! Nu mai vreau să aud de meseriaşi în casă câte zile voi avea!
- Ei lasă, bine că s-a terminat! La mobilă nu are ce să se mai întâmple. Dăm comanda, iar apoi vin şi ne-o instalează în casă.
În baie se aude un zgomot asurzitor. Hodoronc, buf, buf, buf!!!
Mă reped ca în timpul unui cutremur şi vederea fliselor căzute prin toată baia mă zgâlţâie rău de tot. Emailul căzii s-a spart în câteva locuri, chiuveta s-a ciobit, iar restul fliselor sunt gata şi ele de călătoria gravitaţională, fără întoarcere. A doua zi, mă duc la magazin şi cumpăr din nou faianţă, adezivi şi ustensile. De data aceasta le pun singur-singurel, aşa prost cum pot, dar poate definitiv.
În săptămânile ce au urmat, am raşchetat tavanul bucătăriei care se umflase, am schimbat sensul apometrelor ce fuseseră montate invers şi alte câteva lucruri minore privind instalaţia electrică ce pica atunci când îmi era lumea mai dragă. Aveam acum curent la prize tras tocmai de la lumina dormitorului. Problema apărea atunci când, de exemplu, dacă Maria se odihnea iar eu vroiam să lucrez la calculator, trebuia să-i acopăr cu grijă faţa, să aprind lumina şi atunci pornea şi aparatul...
Între timp, am uitat să vă spun: am dat comandă pentru mobilă unui atelier renumit. După şase săptămâni de chin şi aşteptare, mobila este aproape terminată. În dormitor, patul dublu este instalat, iar în sufragerie – canapeaua şi fotoliile aşteaptă nerăbdătoare biblioteca. După vreo douăzeci de drumuri la firmă, este gata şi ea. Cărăuşii urcă cu greu cele patru etaje. Când să intre în casă, constată că este mai înaltă decât apartamentul. Forţează, poate-poate o intra. Nu reuşesc decât să facă o brazdă adâncă de vreo doi centimetri în tavan şi o zgârietură la fel de mare pe mobilă. Pleacă şi revin peste o săptămână cu mobila decupată longitudinal, dar suficient acum de modulată încât să pătrundă cu uşurinţă pe uşa de la intrare.
Lasă, îmi spun, ce dacă se văd zgârieturile în partea superioară, bine că aproape s-a terminat!
A mai rămas şifonierul. Am comandat unul cu patru uşi, ce va ocupa un întreg perete, suficient de mare pentru a ne încăpea toate hainele.
Comanda a fost plătită integral, dar şifonierul se lasă aşteptat. Între timp, toate hainele zac pe jos şi este o întreagă aventură ca să găsesc ceva asortat...
În seara aceasta, m-a sunat pe la ora 17, patronul firmei.
- Alo, domnul Revengeanu?
- Da, eu sunt! Gata? am întrebat eu, recunoscându-i vocea.
- Da, veniţi să îl luaţi!
- Păi nu îl aduceţi dumneavoastră?
- Ba da, dar să semnaţi de primire, aici la noi!
- Maria, vine şifonierul! S-a terminat coşmarul! am strigat eu aproape cu lacrimi de fericire.
Sunt în faţa firmei şi privesc în gol...
Acum zece minute am sosit la sediul acesteia. Un angajat m-a luat imediat în primire şi m-a întrebat:
- Camionul unde este ca să-l încărcăm?
- Am venit să văd mai întâi dacă este terminatîntr-adevăr.
- Haide domnule, este târziu şi mai pierdem timp cu flecăreala! Du-te şi adu maşina ca să venim la matale să-l montăm!
L-am dat uşor deoparte şi am început să mă uit prin atelier. Nici urmă de şifonier. M-am dus la patron şi l-am întrebat:
- Unde este?
- Acolo, nu l-aţi văzut?
- Nu.
- Haide domn’ profesor, ce naiba...
Bine că nu m-a făcut şi ăsta inginer...
Am plecat şi, într-adevăr, şifonierul se odihnea în toată splendoarea sa. Din cele patru corpuri nu era decât unul. De fapt nici acela nu era, deoarece fuseseră terminaţi numai pereţii laterali şi capacele, fără spate sau faţă, fără uşi sau balamale, fără nimic, ce mai vorbă...
- Ăăăsta e?
- Da, nu vă place?
Mă uitasem la el şi nu-mi venea să cred ochilor, urechilor şi tuturor celorlalte simţuri. Rar încercase cineva ca să mă prostească aşa, în faţă, dar acum era incredibil.
- Păi n-aţi făcut nimic!!!
- Aaa, spuneţi aşa pentru că n-are uşi?
- N-are nimic!
- Ba da, domn’ profesor! Uitaţi-vă acolo, în colţ. Avem toate materialele pregătite. Doar să le asamblăm!
- Văd numai nişte plăci întregi de lemn.
- Aaa, asta nu e o problemă. Imediat le tăiem. Mâine puteţi veni ca să-l luaţi?
- Ce zi este mâine?
- Joi.
- La ce oră?
- Când vreţi.
- Pe la 6 seara e bine?
- Da, perfect! Dar ştiţi ce? Mai bine veniţi vineri la prânz ca să nu mai bateţi drumul de pomană. Cine ştie ce se mai poate întâmpla?
- Bine, pe vineri.
- Da, ne vedem luni seara!
Stau în stradă şi mă uit absent... M-aş sinucide, dar dacă tot ăştia fac şi sicrie?
Joia următoare primesc telefon de la patron care mă anunţă că, în sfârşit, lucrarea e gata. Îi spun că nu mă mai interesează. Nu mai vreau niciun şifonier.
Peste o oră mă trezesc cu gealaţii la uşă. L-au adus!
În sfârşit l-au adus!
Este numai bucăţi şi se apucă să-l asambleze la faţa locului. Le lipsesc nişte balamale, dar mâine le vor aduce pe toate. În fine, luni şifonierul e pe poziţie. Strâmb, cu uşile ce nu se închid decât din doi în doi, dar există...
Mă apuc singur să pun hainele la locul lor. Între timp, Maria a făcut o criză de nervi şi se află internată în spital.
A doua zi, aflu că banca la care am contractat împrumutul a majorat dobânzile foarte mult.
Nu vom putea plăti aşa că suntem nevoiţi să vindem apartamentul...

Niciun comentariu: