04 mai 2007

FLOAREA DE COLŢ


Mai erau două zile până la dublul eveniment din viaţa familiei Dumitru. Cu „treizeci şi ceva” de ani în urmă se născuse doamna Amalia, iar acum urmau să se împlinească fix zece ani de la căsătoria ei cu Florin.
Acesta din urmă avusese ideea ca să-şi unească destinele de ziua Amaliei ca o dovadă supremă a iubirii ce-i purta. La vremea aceea, femeia se bucurase ca un copil, sărind în sus de fericire şi potopindu-l cu valuri de sărutări.
- Ce mult mă bucur Florine pentru gestul tău! Toată viaţa voi avea senzaţia că m-am căsătorit cu tine de când exist pe acest Pământ! îi repeta aproape la fiecare aniversare.
Dragostea dintre ei creştea pe zi ce trece. Dacă în multe familii intervine obişnuinţa, iubirea transformându-se fie într-o convieţuire bazată pe respect, tandreţe şi, eventual, o rememorare continuă a unor amintiri, fie într-o convenţie dictată de eternele aspecte materiale, în cazul lor se întâmpla parcă un miracol.
Florin era o sursă continuă de surprize plăcute. Fiind un observator atent, dar şi un actor desăvârşit, sesiza, aparent absent, dorinţele Amaliei şi, atunci când aceasta nu se aştepta, apărea teatral cu împlinirea faptului.
La aniversarea primului an de la căsătorie, îi cumpărase un frumos inel încrustat cu briliante. Se jucase cu ea până la înmânarea cadoului.
- Ce zici Amalia de Mutu - jucătorul ăsta de fotbal?
- Ce să spun Florine? Ştii doar cât mă interesează pe mine fotbalul!
- Aaa, nu de asta te întreb. Vroiam să-mi spui ce crezi despre supranumele pe care i l-au dat suporterii.
- Care supranume?
- Briliantul!
- Este tare aiurea!
- Aşa mi se pare şi mie.
- Ce asemănare au putut ăia să găsească între un briliant şi unul care dă picioare într-o minge?
- Ei, probabil pentru că străluceşte pe teren.
- Şi atunci când îl faultează vreunul şi se tăvăleşte prin noroi tot aşa mai străluceşte? întrebă oarecum retoric femeia.
- Ai dreptate, dar uite că femeile mor după „briliant”.
- Poate aşa o fi, dar eu mai degrabă aş prefera un briliant adevărat decât unul care nu ştie altceva decât să lovească o minge! încercă Amalia să închidă subiectul, mirându-se, în acelaşi timp, de Florin care insista atât pe un domeniu total neinteresant pentru ea.
- Ei, lasă că şi tu eşti femeie! Poate într-o zi apare vreun sportiv bine făcut şi mă vei părăsi chiar dacă individul va avea IQ-ul exprimat printr-o singură cifră.
- Nu este aşa, Florine! Ţi-am spus că singurul briliant care mi-ar place ar putea să stea doar aici şi nu în inima mea, spuse Amalia întinzându-i mânuţa fină.
În acel moment, cu un gest rapid, soţul îi puse pe deget un superb inel încrustat cu briliante.
Amalia rămase pentru câteva secunde mută de uimire. Nu-i venea să creadă ochilor că acea piesă superbă îi împodobea mâna. Florin fu potopit cu sărutări printre lacrimi de fericire.
La a cincea aniversare a căsătoriei, surpriza fusese şi mai mare. Locuiau într-un apartament de două camere undeva într-un aşa-zis bloc vechi. Treaba asta cu vechimea devenise aproape o obsesie a oricărei persoane ce dorea să-şi cumpere o locuinţă. Blocurile vechi erau cele construite până pe la începutul anilor 1970, iar cele noi după 1980. La trecerea dintre milenii, deja diferenţa se estompase, iar calitatea celor din urmă lăsa mult de dorit. Camerele erau strâmbe, pereţii de BCA împânzeau locuinţele, uşile şi ferestrele nu se închideau aproape niciodată, iar ţevile instalaţiilor de multe ori erau din PVC-uri ce, atunci când îţi era lumea mai dragă, cedau. În fine, blocurile erau mai noi decât celelalte...
Amalia îşi dorea de mult o locuinţă într-un astfel de bloc. Apartamentul actual era în întregime aranjat şi Florin parcă nu prea ar fi avut chef să o ia de la început. Era însă dorinţa soţiei lui!
Timp de câteva săptămâni îi testase gusturile cu privire la zona din oraş, la mobila nouă care i-ar fi plăcut „aşa, dacă într-o bună zi ne-am muta” şi toate celelalte ce definesc, în final, o locuinţă. Cumpărase cu ajutorul unui credit la o bancă noul apartament şi nu-i spusese absolut nimic Amaliei. Timp de două luni, pretextase că are mult de lucru la birou şi, până seara târziu, amenajase locuinţa pe gustul soţiei. Nu avea încredere în „meseriaşii” ce invadau piaţa, aşa că absolut totul făcuse cu mâinile sale. În fine, cumpărase mobilă nouă şi o aranjase după câteva idei preluate dintr-o cunoscută revistă de amenajări interioare. Într-o seară, îi spusese soţiei că pleacă într-o delegaţie pentru două zile.
- Vai, Florine! Ştii că îmi este frică să dorm singură!
- Ştiu, iubirea mea! Nu poţi să te duci la mama ta în acest timp?
- Ba da, dar să-mi promiţi că nu o să stai nicio oră mai mult! îi replică Amalia ştiind dinainte răspunsul.
- Cum aş putea să stau departe de tine mai mult decât îmi cere datoria?
A doua zi, o conduse pe Amalia la locuinţa mamei şi plecă în „delegaţie”. De fapt, fiind sigur pe reacţiile soţiei, aranjase mutarea. Chemase nişte prieteni ca să-l ajute la împachetat, iar după-amiază începuse transportul lucrurilor la noua locuinţă. În fine, a doua zi, pusese toate hainele, cărţile, obiectele de bucătărie şi ceea ce mai umple o casă la noul loc al acestora.
Seara, se înfiinţase, rupt de oboseală, dar fericit la casa mamei Amaliei.
- Am sosit iubito!
Soţia îi sărise în braţe plângând de fericire. Niciodată nu fuseseră despărţiţi atât timp.
- De-abia aştept să ajungem acasă!
- Şi eu, iubito!
Plecaseră cu autoturismul către noua locuinţă.
- Vai ce obosit eşti, Florine! Ai greşit drumul către casă! îi spusese, la un moment dat, Amalia.
- Nu l-am greşit iubito, dar trebuie să trec pe la un coleg ce m-a însoţit în delegaţie. Ţi-am cumpărat un cadou şi, din greşeală, l-am pus în bagajele lui, minţise el.
- Ca întotdeauna Florine, eşti plin de surprize! îi spusese soţia. Pot să urc şi eu, că ard de nerăbdare ca să văd ce mi-ai luat?
- Dar bineînţeles, draga mea, cum altfel? replicase încântat bărbatul de pasenţa care ieşise perfect.
Urcaseră până la etajul 1 şi, în timp ce Amalia nu era atentă, el se prefăcuse că apasă butonul soneriei, dar în acelaşi timp deschisese uşa cu cheia.
- Nu ştiu ce se întâmplă, se pare că nu răspund. Or fi plecat de acasă?
Auzind acestea, Amalia se bosumflă puţin, imperceptibil pentru un oarecare, dar nu şi pentru Florin.
- Ce este iubito, te-ai supărat?
- Ei, ca să-ţi spun drept, de-abia aşteptam ca să văd ce mi-ai cumpărat.
- Stai să încerc uşa, poate o fi deschisă!
- Nu, nu! Cum să faci asta? Să dăm aşa buzna în casa oamenilor?
- Lasă, nu te impacienta. E colegul meu şi îmi este bun prieten. Nu cred că o să se supere.
Apăsase clanţa şi, ca prin minune pentru Amalia, uşa se deschisese. Intraseră în holul de unde se vedea o mare parte din apartament, iar Amalia exclamase:
- Vai ce frumoasă locuinţă are prietenul tău!
- Hai să intrăm, poate nu ne-au auzit nici el şi nici soţia sa. Poftim, o invitase el pe femeie ca să intre în faţă.
Codindu-se şi puţin jenată, Amalia intrase în sufragerie. Pe o pancartă agăţată de aplica din tavan, se zărea scris:
„Bine ai venit în noua noastră casă, Amalia!”
Femeia fusese la un pas de a leşina. Încercase ca să scoată un cuvânt, dar gura i se încleştase. Începuse să se plimbe cu repeziciune dintr-o cameră în alta, deschisese toate uşile mobilelor, se trântise în patul enorm din dormitor şi începuse să plângă. O clipă, Florin crezuse că a greşit ceva. Poate se supărase că a făcut totul fără ştirea ei, poate ar fi vrut ca să fi aranjat ea altfel casa sau cine mai ştie ce se putuse întâmpla în mintea ei?
- Florin, visez sau e adevărat? spuse, în sfârşit, după câteva minute.
- Da iubire, este locuinţa noastră. Îţi place?
- E minunat, nu-mi vine să cred! Niciodată n-aş fi visat că o locuinţă poate arăta astfel! Îţi mulţumesc, iubitule!
Anii trecuseră şi, iată, se apropia cea de-a zecea aniversare. De data aceasta, Florin era pus într-o dilemă grozavă. Ce ar fi putut să îi ofere drept cadou? Dorea, de data aceasta, ca să vină în faţa ei cu ceva simplu, dar curat, pur...
Mai erau deci două zile, iar Florin intrase în panică. Nu avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să-i ofere. Seara, privind la televizor, avusese revelaţia. Urmăreau amândoi un documentar pe Discovery ce prezenta florile rare ale României. Văzuseră „Sângele voinicului” localizată, din ce în ce mai rar, prin Carpaţii Orientali sau cei Meridionali, „Macul de munte” de pe stâncile din zona alpină a Retezatului, Bucegilor sau Făgăraşului, iar la sfârşit, ca o încununare, „Floarea de colţ”...
Din rozeta de frunze ţâşnea, în acelaşi timp provocator, dar şi timid, o tulpină scurtă de vreo douăzeci de centimetri la capătul căreia se afla o minunată stea acoperită cu peri catifelaţi de culoare argintie. Prin părţile locului, i se mai spunea şi „floarea reginei”. Fusese declarată monument al naturii, fiind pe cale de dispariţie. Floarea nu se mai putea întâlni decât, ocazional, pe piscurile zonelor alpine din Munţii Bucegi, Retezat, Ceahlău şi încă alţi câţiva.
Amalia îşi adusese aminte cum Florin îi povestise că în adolescenţă putuse admira o Floare de colţ la ea acasă, căţărată pe o stâncă la două mii de metri altitudine pe lângă cabana Caraiman din Bucegi. Fusese un alpinist înveterat, dar de când se căsătorise abandonase ascensiunile alpine. Soţia sa era o îndrăgostită a mării, astfel că de zece ani nu mai fusese la munte decât ocazional şi se plimbaseră mai mult pe aleile pietruite ale Peleşului sau pe străzile în pantă ale Predealului.
- Ce mi-aş fi dorit să pot atinge şi eu o astfel de floare, spusese Amalia la sfârşitul documentarului, rămânând gânditoare şi parcă puţin invidioasă pe trecutul lui Florin.
În mintea acestuia, începură să se deruleze cu repeziciune viitoarele acţiuni. Îi va spune soţiei că pleacă într-o delegaţie exact de ziua lor, se va duce la munte, iar seara va sosi cu o minunată Floare de colţ!
A doua zi, se prefăcu a veni supărat de la servici.
- Amalia, am o veste îngrozitoare pentru noi amândoi!
- Ce s-a întâmplat? spuse femeia aşezându-se pe un scaun.
- Tocmai de ziua noastră, directorul general mă trimite într-o delegaţie la Braşov.
- Cum, o să lipseşti toată ziua?
- Nu, o să încerc să mă întorc până seara! O să plec tare de dimineaţă pentru ca să fiu acolo la prima oră şi să mă întorc repede acasă.
- Da iubitule, aşa să faci! Am să te aştept!
A doua zi, la ora cinci, se duse la dulapul în care îşi mai ţinea echipamentul de alpinism din tinereţe. Îşi alese cu grijă toate cele necesare şi plecă tiptil pentru a nu fi simţit de Amalia.
Pe la ora opt era deja în Buşteni. Vremea de august îşi spunea cuvântul. Un vânt năprasnic şi nişte nori negri planau ameninţător deasupra Bucegilor. Telecabina nu funcţiona aşteptând cuminte potolirea urgiei.
Se decise să o ia pieptiş pe jos. La început, panta era destul de lină, dar anii în care trădase muntele îşi cereau drepturile. După vreo două ore de urcuş obosi. Se opri pe o stâncă aplatizată şi îşi trase sufletul. Deasupra, norii înghiţiseră parcă definitiv vârful muntelui. Ştia traseul pe dinafară. Urcase de vreo cinci-şase ori în adolescenţă, iar locul unde se găsea floarea îi rămăsese întipărit pe vecie în minte. „Dacă n-o mai fi acolo? Dacă vreun turist în atâţia ani a smuls-o, a rupt-o pentru el? Ce o să-i duc atunci Amaliei?”
Ajunse la jumătatea drumului. În partea stângă se căsca prăpastia, iar el înainta din ce în ce mai greu. Se ţinea de stânci, iar fiecare pas pe care îl făcea era o adevărată izbândă. În faţa ochilor nu îi apărea decât Amalia ce ţinea în mânuţele ei gingaşe o floare aidoma sufletului ei.
În fine, după atâtea ore, o zări... Semeaţă, pe o stâncă, la vreo zece metri deasupra sa, floarea îl aştepta parcă dintotdeauna...
Cu un ultim efort reuşi să ajungă. Se aşeză ostenit şi începu să o mângâie. În mintea sa începură simultan două procese duale. Pe de o parte, vroia să rupă floarea pentru a o duce Amaliei, iar pe de alta simţea că va produce o mare nedreptate naturii. De ani de zile crescuse acolo fără ca nimeni să îndrăznească a-i pricinui vreun rău, iar el, acum, venise ca să o rupă. Din alt punct de vedere, poate floarea îl aşteptase întotdeauna pe el. Dacă rămânea acolo, izolată, neştiută de nimeni, nu ar fi putut bucura privirile nimănui. Şi atunci care era scopul existenţei ei? Dar oare, nu există atâţia oameni ce trăiesc izolaţi, fără contact social? Ar trebui să-i distrugem precum florile?
Vântul se înteţise, transformându-se încet-încet într-o adevărată vijelie. Cu un cuţit, desprinse uşor pământul din care planta îşi trăgea seva şi apoi o puse cu grijă într-o cutie pregătită special pentru acest lucru. Se uită la locul în care se aflase dintotdeauna şi care acum va rămâne pe veci pustiu şi, cu îndoială în suflet, însoţită în acelaşi timp de o mare bucurie, plecă.
Drumul de întoarcere devenise mult mai anevoios. Între timp ceaţa deasă se instalase înghiţind parcă tot. La prima vedere, coborâşul unui munte este mult mai uşor decât ascensiunea. Muşchii încep însă ca să-ţi tremure, iar paşii devin mai nesiguri, mai ezitanţi. Vântul puternic îl lipea uneori de stânci, iar alteori tindea să-l arunce departe în hăul ce se afla numai la câţiva centimetri de el. Din cauza norilor grei, afară părea că se înserase. Începu să grăbească paşii atât cât era posibil.
Mai avea un singur obstacol de trecut, o săritură de vreun metru de pe o stâncă pe alta, iar apoi totul era o adevărată „plimbare de agrement” pe lângă ceea ce înfruntase. Se uită în jos şi nu văzu nimic. Stânca era acolo şi îl aştepta. Se desprinse uşor şi sări. Piciorul stâng îi alunecă pe piatra umedă din cauza ceţii, iar Florin întinse mâinile căutând disperat un sprijin în jur. Nu mai era însă nimic în afara stâncii şi a hăului spre care se îndrepta ameţitor.
Floarea de colţ ieşi din cutie şi se aşeză în crăpătura unei stânci de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo.
Cu faţa în sus şi cu trupul zdrobit, Florin văzu prin ochiul de nori de deasupra sa imaginea Amaliei din ce în ce mai îndepărtată. Cerul lui se stingea însă încetul cu încetul...
Acasă, Amalia se uită la ceas. „Ce s-o fi întâmplat de întârzie atât Florin? Sper că nu s-a întâmplat ceva!” Primul imbold fu ca să-l sune pe celular. Se gândi însă că probabil iubitul ei este prin vreun magazin de unde îi va aduce o mare surpriză. Se gândi la frumoasele cadouri pe care le primise în anii anteriori. Acum era un moment deosebit. I-ar fi plăcut ceva de care să se folosească amândoi, amintindu-le mereu această aniversare. Ce şi-ar fi putut dori?
Se uită în jur şi avu revelaţia dorinţei: o maşină nouă de spălat...

Niciun comentariu: