De când contul lui în bancă depăşise milionul de dolari, Ion devenise Jean...
Se născuse într-o familie săracă, al doilea din cei şase copii câţi aveau să se adune în curtea familiei Ciocan.
Sora mai mare, Catinca, devenind mâna dreaptă a mamei la treburile femeieşti, pe umerii lui căzuse responsabilitatea celorlalte, atât timp cât tatăl era plecat de acasă. Locuiau într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de un mare oraş. Astăzi i se păruse puţin, dar la vremea aceea, mai bine de cincizeci de ani în urmă, distanţa părea insurmontabilă. Până la plecarea în cătănie nu avea să părăsească niciodată satul.
Gheorghe, tatăl său, lucra în oraş, la fabrică. Nu ştia cu ce anume se ocupa şi, la drept vorbind, nici nu prea îl interesa. Era puţin invidios pe el datorită faptului că evada, în fiecare din cele şase zile lucrătoare, din sărăcia ce pusese, iremediabil, stăpânire pe acea mică aşezare. În acelaşi timp, îl ura. Atunci când „rata”, un autobuz jalnic din care curgeau din când în când piese, îl aducea înapoi de la lucru, Gheorghe, în drumul său spre casă, făcea o escală obligatorie pe la cârciumă. Uneori venea atât de beat încât orice gest, orice mişcare a vreunuia dintre copii se transforma într-o bătaie generală, în care numai unul dădea, iar ceilalţi încasau supuşi.
Când i se născuse primul băiat, Gheorghe băuse o săptămână. La sfârşitul acesteia, un bun „camarad de suferinţă” îi spusese:
- Ghiţă (aşa îl alintau prietenii), cum îl cheamă pe ficior’tu?
- Măi Vasilică, habar n-am. Nici nu mai ştiu dacă l-am declarat. Tu îţi dai seama că e primul meu băiat, măi? O să-mi ducă numele mai departe!
- Aşa e, măi Ghiţă! Ar trebui să-i deschizi un cont„de-acuma”, aici la Sile cârciumarul!
Ce urmă, hârtia nu poate suporta decât într-un anume fel de gazete...
A doua zi se duse însă la Primărie.
- Cum vrei să se numească ficior’tu, măi Ghiţă? îl întrebă responsabilul de la ghişeu.
Nu se gândise nicio clipă la acest lucru. Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Maricica, nevastă-sa, dar parcă avusese timp?
- Ion, măi! Ion – nume românesc, ca al meu.
Şi aşa, se pomeni, după o beţie, cu acest nume...
Maică-sa îl alintase, cât fusese mic, cu apelativul Neluţu. Mătuşa din partea mamei, farmacistă undeva în oraş, îi spunea Jenel, în amintirea unui fost iubit dintr-o vară toridă la mare. Tuşa Smaranda, celebra învăţătoare a satului, pensionară acum, îl numea Ionuţ, iar nenea Lixandru, despre care nu ştia nici acum ce hram purta în familia lor, îl chema mereu: „Ia vină ‘ncoace, mă, a lu’ Gheorghe!”
Învăţase deci să trăiască, de la început, într-o complicitate de apelative.
Primii ani de viaţă curseseră lin. După el, mai urmaseră trei fete, astfel că era răsfăţatul tatălui. Nu avea ochi decât pentru el. Restul erau muierile, la care se gândea cu groază, că mâine-poimâine va trebui să le facă zestre.
Ion era bucuria lui...
Când împlinise şase anişori, auzise o discuţie între părinţi.
- Iar am rămas grea, Ghiţă!
- Fă, da’ iepuroaică mai eşti!
- Aşa zici tu Ghiţă, da’ mai ţii minte acum o lună când ai venit beat? Ţi-am spus că nu vreau, dar până nu te-ai potolit, nu m-ai lăsat!
Gheorghe ridică din umeri. Nu-şi aducea aminte. Cum putea să localizeze acel moment în timp când el, zi de zi, petrecea cel puţin o oră la cârciuma satului...
„Ei, ce să-i faci, aşa a vrut Dumnezeu...”, conchise el, cu o resemnare ce pe o virtuală scară valorică, neinventată încă, ar fi avut mai multe grade decât rachiul lui Sile.
Ultimul copil, neşansa lui Ion, fusese tot băiat. Din acel moment, Gheorghe îşi aruncase toată dragostea de care putea da dovadă asupra micuţului.
Ion ajunsese la vârsta şcolarizării. Maică-sa insistasesă-l dea la şcoală.
- Măi Ghiţă, vrei să plătim amendă dacă nu-l dăm la şcoală?
Gheorghe îşi făcu rapid un calcul. Nu prea era „tare” la astfel de socoteli, dar când era vorba de rachiu era neîntrecut. Amenda l-ar fi privat de cel puţin o lună de „vizite” la Sile.
De când începuse şcoala, Ion se mai alesese cu un „nume”. Colegii îl porecliseră „PAPA”. Peste ani, mulţi se vor întreba de unde provenise acel supranume. Religios nu prea era şi nici fire de tătic nu avea. Şi atunci? Un coleg hâtru îi spusese într-o zi:
- Măi Ionică, tu - o zi eşti Prezent, o zi eşti Absent, din nou eşti Prezent şi iar eşti Absent. PAPA ar fi trebuit să te numeşti!
Şi aşa îi rămăsese porecla până la sfârşitul şcolii...
Adevărul nu era departe. La fiecare două zile, era trimis cu vacile la păscut. Ca să fim sinceri până la capăt, lui Ion îi plăcea mai mult să meargă aşa, telelei Pandele, decât la şcoală. Nu putea suferi disciplina rigidă a şcolii şi pe învăţătoarea Sanda care-l admonesta de fiecare dată când greşea. Mai mult, după fiecare zi absentată, aceasta, locuind în apropiere, trecea pe la Maricica şi purta un dialog, mereu acelaşi în conţinut, dar de fiecare dată început altfel:
- Măi Maricico, de când ne ştim noi?
- Mai ştiu şi eu Săndico...
- Îţi spun eu, sunt peste douăzeci de ani, de când s-au mutat ai mei aici, după moartea bunicilor.
- Aşa o fi, dragă...
Era introducerea scurtă în subiect. Dacă era duminică, mai vorbeau de una de alta: de „Veta lui Gicu” din marginea uliţei care se dădea mare „cocoană” de când îşi luase pantofi cu toc de la oraş şi devenise bucuria copiilor atunci când drăcuia că i se înfundau în noroaiele satului sau de Lică, beţivul satului ce pleca, săptămânal, să-şi aducă vreo nevastă, dar se întorcea tot singur, înecându-şi apoi amarul în câte o găleată de vin. Erau bârfe din acelea femeieşti, dar ele ar fi negat vreodată acest lucru. Pur şi simplu, era modul satului, de când acesta exista, de a-şi transmite ştirile locale. Nu era nevoie de ziare sau televiziune. Femeile erau cele mai bune reporteriţe şi, în acelaşi timp, antene, relee, receptoare...
- Maricico, mai ştii că eu te-am convins să-l dai pe Ion la şcoală? intra învăţătoarea în subiect.
- Ştiu Săndico, cum aş putea să uit asta, continua Maricica, cam fără tragere de inimă ştiind ceea ce avea să urmeze.
- De ce nu îl trimiţi la şcoală? Mai ia-l fato de la vacile alea!
Sanda familiariza discuţia, ocolind cu grijă un ton prea oficial.
- Tu ştii că nu mă înţeleg cu Ghiţă al meu. Şi pe cine ai vrea să trimit? Dacă le dau la păscut cu văcarul satului şi n-or să dea lapte de-ajuns cine crezi că o să o ia pe cocoaşă? Tot eu Săndico! Tu ştii ce viaţă am eu cu Ghiţă, mai ales când vine beat acasă...
Sanda ofta şi pleca...
Discuţia avea să se repete, aproape identic, peste alte două zile...
Până la urmă, Ion reuşi să termine cele opt clase primare. La insistenţele Maricicăi, Gheorghe fusese de acord ca acesta să fie trimis la o şcoală profesională la oraş. Un oarecare ar fi putut crede că îi venise mintea la cap şi conştientizase faptul că, fără şcoală, copilul nu va avea niciun viitor. Nu era deloc adevărat!
De câţiva ani, se înfiinţase la oraş o şcoală profesională de ospătari. Gheorghe sesizase oportunitatea şi se gândea, adesea, că bine i-ar sta lui Ion la tejghea în locul lui Sile.Când ar fi venit de la servici, s-ar fi simţit şi el, acolo la cârciumă, ca în familie... Nu putea să o zică direct, aşa că „bătuse şaua ca să priceapă iapa, adică Maricica”, cum îi plăcea să spună.
Lui Ghiţă i se împlini doar parţial visul. Ion termină într-o bună zi „profesionala”, dar dădu, în acelaşi timp, de gustul oraşului. Nu ar mai fi vrut să se reîntoarcă în sat.De altfel, făcuse rapid o comparaţie între cât ar câştiga de pe urma câtorva beţivi, acolo în sat unde marea majoritate făceau vin şi rachiu în casă şi cât i-ar rămâne la o bodegă în oraş. Rezultatul „analizei” fu acela că, din momentul absolvirii, Ion nu mai călcă prin locurile natale decât o singură dată...
Cu timpul, ajunse gestionar. Afacerile îi mergeau bine, apa din vin sau rachiu devenea din ce în ce mai prezentă, iar banii, ţinuţi „la saltea”, se înmulţeau cu fiecare zi ce trecea. Singura lui problemă era cu miliţia. Din când în când era „luat la întrebări”. Avea însă grijă să „ungă”, lunar, un căpitan de la secţia economică în al cărui sector era el. Fusese o colaborare fructuoasă ce durase până la Revoluţie atunci când, prins cu mâţa în sac, ofiţerul fusese trecut rapid şi discret în rezervă.
După Revoluţie, se orientă rapid. În timp ce alţii preferau să meargă prin fostele imperii pentru a face comerţ cu tot felul de mărunţişuri, el îşi deschise, pe rând, „Restaurantul Spaniol”, „Vive la France” şi „Mamma mia ce mai Pizza”.
Clientela veni de la sine. Oraşul devenise cosmopolit din cauza numeroaselor firme străine ce cumpărau fostele mândrii industriale ale zonei. Angajaţii străini frecventau localurile personalizate după „chipul şi asemănarea” unora din ţările lor de provenienţă.
La intrare, în fiecare dintre ele, se găsea câte un tablou ce-l înfăţişa pe patron, zîmbind radios şi arătând, cu o mână dolofană, direcţia în care trebuiau să se îndrepte potenţialii clienţi. La baza tabloului, cu litere de o şchioapă, apărea numele lui. În restaurantul francez, Ion devenise „Papa Jean”, ca o amintire a poreclei din copilărie, în cel spaniol „Padre Juan”, iar în cel italian „Signore Giovanni”.
Zilele curgeau, iar conturile se înmulţeau în bănci stabile. Nu se mai temea de nimeni, permiţându-şi acum să facă afaceri cinstite.
Singura lui dramă era aceea că nu-şi întemeiase o familie. Se mulţumise, până atunci, cu aventuri de o noapte, iar „material” găsea, slavă cerului... La fiecare două-trei luni angaja noi ospătăriţe, una mai apetisantă decât cealaltă, condiţionate de viitoarele favoruri pe care trebuiau să i le facă lui Papa-Padre-Signore...
Într-o zi, directorul şcolii din satul lui natal luase iniţiativa ca, la intrare, să amplaseze o imensă placă de marmură pe care să încrusteze cu litere aurii numele tuturor „personalităţilor” ce învăţaseră acolo. Se adunaseră, în timp, destui: un profesor universitar, un senator, poliţistul satului ce ajunsese, după Revoluţie, şef de direcţie la oraş şi el, care-şi completase studiile de învăţător ajungând profesor de educaţie fizică, iar acum mare director...
Nu avea însă bani. Inspectorul şcolar general i-o tăiase sec: „Măi Directore, ţara arde şi baba se piaptănă? În loc să te ocupi de şcoala aia ce stă să cadă, ţie îţi arde de panouri omagiale?”
Ideea îi încolţise însă, aşa de tare în cap, încât nu vroia în ruptul acestuia să renunţe la ea. „Poate mâine, poimâine nu voi mai fi director şi cine o să-şi aducă aminte de mine?” se justifica acesta în faţa propriei conştiinţe.
Avea idei puţine, dar fixe...
Soluţia salvatoare îi veni într-o zi de la o discuţie aparent inofensivă. Unul dintre colegi relata ceva, vizionat la televizor, despre un îmbogăţit al Revoluţiei ce fusese ridicat de poliţie pentru evaziune fiscală.
- Aşa le trebuie ăstora, conchisese profesorul.
- Vezi, îi spuse directorul, la ţară lumea mai este încă cinstită. Fiecare îşi vede de ale lui, de pământul dinmoşi-strămoşi, de gospodăria lui.
- Aşa zici tu, directore... N-ai auzit ce mare a ajuns ăla al lui Gheorghe?
- Care Gheorghe? întrebă nedumerit.
- Ăla de a murit acum mai bine de un an. Nu îţi aduci aminte că toată lumea s-a mirat cum de l-a ţinut Dumnezeu pe pământ atâţia ani, după cisternele de rachiu pe care le-a băut?
- Aaa, îşi aduse aminte directorul, Gheorghe e ăla ce locuia lângă pârâul Sâmbăta şi căruia i-a murit nevasta acum câţiva ani de inimă rea?
- Da, de supărare că nu şi-a mai văzut de mulţi ani feciorul cel mic, pe Ion.
- Parcă n-a venit nici la înmormântare...
- Nu, cică era plecat în străinătate, cu afaceri. Dar nici la tat’su n-a venit.
Discuţia se încheie la fel de brusc cum alunecase către Ion.
Directorului îi veni o idee. Ce-ar fi să-l roage pe Ion să îl sponsorizeze cu panoul? Îl va trece şi pe el, undeva în coada listei. Se duse la arhivă şi îl căută.
„Aha, Ciocan Ion...”
Se uită printre nenumăratele medii de cinci obţinute, ridică din umeri şi începu să dea o serie de telefoane pentru a-i da de urmă.
- Alo, domnul Ciocan?
- Cine naiba e la telefon? răspunse, revoltat de apelativul de la celălalt capăt al firului.
- Sunt directorul şcolii din satul unde aţi crescut!
- Aha, înţeleg acum. Şi ce naiba vrei? Spune repede şi scurt că am treabă!
Directorul îi povesti despre intenţiile sale.
La început, Ion fu o clipă enervat de propunere.„Alt milog”, se gândi el. Când auzi însă de intenţia de a fi trecut pe acea placă, lucrurile luară o altă turnură. Oricâţi bani avusese el, niciodată, nimeni nu îl omagiase cumva. Avea însă de făcut câteva corecţii.
- Şi unde o să mă treci, directore?
- Păi, undeva, după profesorul universitar şi marele senator, o întoarse acesta.
- Ăştia dau vreun ban?
- Nu, dar ştiţi...
- Eu ştiu foarte bine că, dacă eu dau bani, eu voi fi în capul listei. Ai priceput?
- Da, răspunse directorul, aşa voi face.
- Încă ceva... Dacă tot mă treci în fruntea listei, vreau să mă înscrii cu alt nume. Ăla e demult, nici nu mai îmi aduc aminte de când.
- Cum anume să vă scriu? întrebă directorul, uşor contrariat.
- Papa Jean, măi. Aşa vreau să mă scrii, Papa Jean.
Zis şi făcut. Comanda fu dată, iar inaugurarea plăcii se stabili peste o lună.
Directorul anunţase cu surle şi trâmbiţe toată suflarea satului despre acest eveniment. Lumea aştepta, în lipsă de alte distracţii, să vadă ultima găselniţă a conducătorului şcolii.
Singura problemă care se ivi fu aceea a amplasării plăcii. Pereţii de la intrare erau şubrezi şi nu aveau cum să susţină o greutate mare. Directorul luă decizia de a suspenda placa pe peretele exterior al clădirii. Astfel, omora doi iepuri dintr-un foc. Mai întâi, faţada clădirii părea ceva mai solidă, iar pe de altă parte, oricine ar fi trecut prin faţa şcolii putea vedea placa...
Mai erau două săptămâni până la inaugurare.Papa Jean devenise obsedat de asta. Ce le va spune el acelora prezenţi? Văzuse pe la televizor că, în astfel de ocazii, fiecare îşi prezenta realizările sale de o viaţă.
Şi atunci îi veni ideea. O să scoată toţi banii din bancă. Erau câteva milioane de dolari. Va pierde el nişte dobânzi, dar îi va aşeza frumos într-o geantă enormă şi, atunci când va fi întrebat, nu va face decât să o deschidă şi să le arate conţinutul tuturor.
Dar dacă îi va mai veni cuiva o astfel de idee? Dacă se face de ruşine cu banii aceia? Se hotărî pe dată să îşi lichideze toate afacerile. De mult se cam plictisise de lanţul său de restaurante. Ce ar fi ca toţi banii câştigaţi să-i bage în terenuri şi să înceapă să construiască vile? Putea să cumpere, în fond, tot satul natal... Era aproape de oraş, iar distanţele se micşoraseră în ultimii ani datorită faptului că mai toţi aveau acum automobile rapide.
După o săptămână, pe biroul lui Papa Jean se afla o geantă de voiaj în care se odihneau, după atâtea şi atâtea afaceri, sute de pachete de bani ce defineau, în definitiv, o viaţă...
Ziua cea mare sosi...
Se urcă în Mercedesul personalizat, cu numărul 01-PJI (Papa Jean I-ul – nu conta că nu avea urmaşi, era oricum primul) şi, în câteva minute, ajunse în sat.
Se opri, la câteva zeci de metri de şcoală, la baza unui pod ce traversa pârâul Sâmbăta. Apele acestuia erau umflate de ploi şi veneau vijelioase, cu o putere pe care nimeni nu ar fi putut-o bănui.
Se dădu jos din maşină. Văzu lumea adunată în curtea şcolii, dar numai aşa, pe deasupra capetelor. Luă geanta şi făcu câţiva paşi, până în partea superioară a podului.
Vroia să-şi savureze, singur, triumful ce avea să urmeze.
În faţa şcolii erau adunate toate oficialităţile locului. Profesorul universitar declinase invitaţia sub pretextul unui congres la care era musai să participe, senatorul avea o sesiune extraordinară la care nu putea lipsi, iar poliţistul tocmai fusese dat afară pentru nişte motive necomunicate contribuabilului de rând. Îl aşteptau acum pe el, pe Ion, pe Papa Jean...
Deodată se auzi ceva. De sub pânza albă ce acoperea placa, zgomotele deveneau din ce în ce mai înfricoşătoare. Pânza începu să se umfle, se sfâşie, mai întâi în partea superioară şi apoi peste tot. Cu un bubuit asurzitor placa se desprinse din peretele şubred şi se sparse în zeci de bucăţi.
De pe pod, Papa Jean văzu totul. Avu un şoc îngrozitor. Mâinile începură să-i tremure, iar geanta pe care o ţinea cu grijă în braţe, căzu, de parcă n-ar fi existat vreodată, în apele învolburate ale pârâului.
Bancnotele se împrăştiară şi se duseră la vale, aşa, pe apa Sâmbetei...
Se uită, neputincios, la averea ce din neant apăruse şi înspre neant se îndrepta.
Liniştit, suspect de calm, Papa Jean se întoarse şi plecă, pe jos, spre casa unde se născuse Ion...
Se născuse într-o familie săracă, al doilea din cei şase copii câţi aveau să se adune în curtea familiei Ciocan.
Sora mai mare, Catinca, devenind mâna dreaptă a mamei la treburile femeieşti, pe umerii lui căzuse responsabilitatea celorlalte, atât timp cât tatăl era plecat de acasă. Locuiau într-un sat aflat la vreo douăzeci de kilometri de un mare oraş. Astăzi i se păruse puţin, dar la vremea aceea, mai bine de cincizeci de ani în urmă, distanţa părea insurmontabilă. Până la plecarea în cătănie nu avea să părăsească niciodată satul.
Gheorghe, tatăl său, lucra în oraş, la fabrică. Nu ştia cu ce anume se ocupa şi, la drept vorbind, nici nu prea îl interesa. Era puţin invidios pe el datorită faptului că evada, în fiecare din cele şase zile lucrătoare, din sărăcia ce pusese, iremediabil, stăpânire pe acea mică aşezare. În acelaşi timp, îl ura. Atunci când „rata”, un autobuz jalnic din care curgeau din când în când piese, îl aducea înapoi de la lucru, Gheorghe, în drumul său spre casă, făcea o escală obligatorie pe la cârciumă. Uneori venea atât de beat încât orice gest, orice mişcare a vreunuia dintre copii se transforma într-o bătaie generală, în care numai unul dădea, iar ceilalţi încasau supuşi.
Când i se născuse primul băiat, Gheorghe băuse o săptămână. La sfârşitul acesteia, un bun „camarad de suferinţă” îi spusese:
- Ghiţă (aşa îl alintau prietenii), cum îl cheamă pe ficior’tu?
- Măi Vasilică, habar n-am. Nici nu mai ştiu dacă l-am declarat. Tu îţi dai seama că e primul meu băiat, măi? O să-mi ducă numele mai departe!
- Aşa e, măi Ghiţă! Ar trebui să-i deschizi un cont„de-acuma”, aici la Sile cârciumarul!
Ce urmă, hârtia nu poate suporta decât într-un anume fel de gazete...
A doua zi se duse însă la Primărie.
- Cum vrei să se numească ficior’tu, măi Ghiţă? îl întrebă responsabilul de la ghişeu.
Nu se gândise nicio clipă la acest lucru. Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Maricica, nevastă-sa, dar parcă avusese timp?
- Ion, măi! Ion – nume românesc, ca al meu.
Şi aşa, se pomeni, după o beţie, cu acest nume...
Maică-sa îl alintase, cât fusese mic, cu apelativul Neluţu. Mătuşa din partea mamei, farmacistă undeva în oraş, îi spunea Jenel, în amintirea unui fost iubit dintr-o vară toridă la mare. Tuşa Smaranda, celebra învăţătoare a satului, pensionară acum, îl numea Ionuţ, iar nenea Lixandru, despre care nu ştia nici acum ce hram purta în familia lor, îl chema mereu: „Ia vină ‘ncoace, mă, a lu’ Gheorghe!”
Învăţase deci să trăiască, de la început, într-o complicitate de apelative.
Primii ani de viaţă curseseră lin. După el, mai urmaseră trei fete, astfel că era răsfăţatul tatălui. Nu avea ochi decât pentru el. Restul erau muierile, la care se gândea cu groază, că mâine-poimâine va trebui să le facă zestre.
Ion era bucuria lui...
Când împlinise şase anişori, auzise o discuţie între părinţi.
- Iar am rămas grea, Ghiţă!
- Fă, da’ iepuroaică mai eşti!
- Aşa zici tu Ghiţă, da’ mai ţii minte acum o lună când ai venit beat? Ţi-am spus că nu vreau, dar până nu te-ai potolit, nu m-ai lăsat!
Gheorghe ridică din umeri. Nu-şi aducea aminte. Cum putea să localizeze acel moment în timp când el, zi de zi, petrecea cel puţin o oră la cârciuma satului...
„Ei, ce să-i faci, aşa a vrut Dumnezeu...”, conchise el, cu o resemnare ce pe o virtuală scară valorică, neinventată încă, ar fi avut mai multe grade decât rachiul lui Sile.
Ultimul copil, neşansa lui Ion, fusese tot băiat. Din acel moment, Gheorghe îşi aruncase toată dragostea de care putea da dovadă asupra micuţului.
Ion ajunsese la vârsta şcolarizării. Maică-sa insistasesă-l dea la şcoală.
- Măi Ghiţă, vrei să plătim amendă dacă nu-l dăm la şcoală?
Gheorghe îşi făcu rapid un calcul. Nu prea era „tare” la astfel de socoteli, dar când era vorba de rachiu era neîntrecut. Amenda l-ar fi privat de cel puţin o lună de „vizite” la Sile.
De când începuse şcoala, Ion se mai alesese cu un „nume”. Colegii îl porecliseră „PAPA”. Peste ani, mulţi se vor întreba de unde provenise acel supranume. Religios nu prea era şi nici fire de tătic nu avea. Şi atunci? Un coleg hâtru îi spusese într-o zi:
- Măi Ionică, tu - o zi eşti Prezent, o zi eşti Absent, din nou eşti Prezent şi iar eşti Absent. PAPA ar fi trebuit să te numeşti!
Şi aşa îi rămăsese porecla până la sfârşitul şcolii...
Adevărul nu era departe. La fiecare două zile, era trimis cu vacile la păscut. Ca să fim sinceri până la capăt, lui Ion îi plăcea mai mult să meargă aşa, telelei Pandele, decât la şcoală. Nu putea suferi disciplina rigidă a şcolii şi pe învăţătoarea Sanda care-l admonesta de fiecare dată când greşea. Mai mult, după fiecare zi absentată, aceasta, locuind în apropiere, trecea pe la Maricica şi purta un dialog, mereu acelaşi în conţinut, dar de fiecare dată început altfel:
- Măi Maricico, de când ne ştim noi?
- Mai ştiu şi eu Săndico...
- Îţi spun eu, sunt peste douăzeci de ani, de când s-au mutat ai mei aici, după moartea bunicilor.
- Aşa o fi, dragă...
Era introducerea scurtă în subiect. Dacă era duminică, mai vorbeau de una de alta: de „Veta lui Gicu” din marginea uliţei care se dădea mare „cocoană” de când îşi luase pantofi cu toc de la oraş şi devenise bucuria copiilor atunci când drăcuia că i se înfundau în noroaiele satului sau de Lică, beţivul satului ce pleca, săptămânal, să-şi aducă vreo nevastă, dar se întorcea tot singur, înecându-şi apoi amarul în câte o găleată de vin. Erau bârfe din acelea femeieşti, dar ele ar fi negat vreodată acest lucru. Pur şi simplu, era modul satului, de când acesta exista, de a-şi transmite ştirile locale. Nu era nevoie de ziare sau televiziune. Femeile erau cele mai bune reporteriţe şi, în acelaşi timp, antene, relee, receptoare...
- Maricico, mai ştii că eu te-am convins să-l dai pe Ion la şcoală? intra învăţătoarea în subiect.
- Ştiu Săndico, cum aş putea să uit asta, continua Maricica, cam fără tragere de inimă ştiind ceea ce avea să urmeze.
- De ce nu îl trimiţi la şcoală? Mai ia-l fato de la vacile alea!
Sanda familiariza discuţia, ocolind cu grijă un ton prea oficial.
- Tu ştii că nu mă înţeleg cu Ghiţă al meu. Şi pe cine ai vrea să trimit? Dacă le dau la păscut cu văcarul satului şi n-or să dea lapte de-ajuns cine crezi că o să o ia pe cocoaşă? Tot eu Săndico! Tu ştii ce viaţă am eu cu Ghiţă, mai ales când vine beat acasă...
Sanda ofta şi pleca...
Discuţia avea să se repete, aproape identic, peste alte două zile...
Până la urmă, Ion reuşi să termine cele opt clase primare. La insistenţele Maricicăi, Gheorghe fusese de acord ca acesta să fie trimis la o şcoală profesională la oraş. Un oarecare ar fi putut crede că îi venise mintea la cap şi conştientizase faptul că, fără şcoală, copilul nu va avea niciun viitor. Nu era deloc adevărat!
De câţiva ani, se înfiinţase la oraş o şcoală profesională de ospătari. Gheorghe sesizase oportunitatea şi se gândea, adesea, că bine i-ar sta lui Ion la tejghea în locul lui Sile.Când ar fi venit de la servici, s-ar fi simţit şi el, acolo la cârciumă, ca în familie... Nu putea să o zică direct, aşa că „bătuse şaua ca să priceapă iapa, adică Maricica”, cum îi plăcea să spună.
Lui Ghiţă i se împlini doar parţial visul. Ion termină într-o bună zi „profesionala”, dar dădu, în acelaşi timp, de gustul oraşului. Nu ar mai fi vrut să se reîntoarcă în sat.De altfel, făcuse rapid o comparaţie între cât ar câştiga de pe urma câtorva beţivi, acolo în sat unde marea majoritate făceau vin şi rachiu în casă şi cât i-ar rămâne la o bodegă în oraş. Rezultatul „analizei” fu acela că, din momentul absolvirii, Ion nu mai călcă prin locurile natale decât o singură dată...
Cu timpul, ajunse gestionar. Afacerile îi mergeau bine, apa din vin sau rachiu devenea din ce în ce mai prezentă, iar banii, ţinuţi „la saltea”, se înmulţeau cu fiecare zi ce trecea. Singura lui problemă era cu miliţia. Din când în când era „luat la întrebări”. Avea însă grijă să „ungă”, lunar, un căpitan de la secţia economică în al cărui sector era el. Fusese o colaborare fructuoasă ce durase până la Revoluţie atunci când, prins cu mâţa în sac, ofiţerul fusese trecut rapid şi discret în rezervă.
După Revoluţie, se orientă rapid. În timp ce alţii preferau să meargă prin fostele imperii pentru a face comerţ cu tot felul de mărunţişuri, el îşi deschise, pe rând, „Restaurantul Spaniol”, „Vive la France” şi „Mamma mia ce mai Pizza”.
Clientela veni de la sine. Oraşul devenise cosmopolit din cauza numeroaselor firme străine ce cumpărau fostele mândrii industriale ale zonei. Angajaţii străini frecventau localurile personalizate după „chipul şi asemănarea” unora din ţările lor de provenienţă.
La intrare, în fiecare dintre ele, se găsea câte un tablou ce-l înfăţişa pe patron, zîmbind radios şi arătând, cu o mână dolofană, direcţia în care trebuiau să se îndrepte potenţialii clienţi. La baza tabloului, cu litere de o şchioapă, apărea numele lui. În restaurantul francez, Ion devenise „Papa Jean”, ca o amintire a poreclei din copilărie, în cel spaniol „Padre Juan”, iar în cel italian „Signore Giovanni”.
Zilele curgeau, iar conturile se înmulţeau în bănci stabile. Nu se mai temea de nimeni, permiţându-şi acum să facă afaceri cinstite.
Singura lui dramă era aceea că nu-şi întemeiase o familie. Se mulţumise, până atunci, cu aventuri de o noapte, iar „material” găsea, slavă cerului... La fiecare două-trei luni angaja noi ospătăriţe, una mai apetisantă decât cealaltă, condiţionate de viitoarele favoruri pe care trebuiau să i le facă lui Papa-Padre-Signore...
Într-o zi, directorul şcolii din satul lui natal luase iniţiativa ca, la intrare, să amplaseze o imensă placă de marmură pe care să încrusteze cu litere aurii numele tuturor „personalităţilor” ce învăţaseră acolo. Se adunaseră, în timp, destui: un profesor universitar, un senator, poliţistul satului ce ajunsese, după Revoluţie, şef de direcţie la oraş şi el, care-şi completase studiile de învăţător ajungând profesor de educaţie fizică, iar acum mare director...
Nu avea însă bani. Inspectorul şcolar general i-o tăiase sec: „Măi Directore, ţara arde şi baba se piaptănă? În loc să te ocupi de şcoala aia ce stă să cadă, ţie îţi arde de panouri omagiale?”
Ideea îi încolţise însă, aşa de tare în cap, încât nu vroia în ruptul acestuia să renunţe la ea. „Poate mâine, poimâine nu voi mai fi director şi cine o să-şi aducă aminte de mine?” se justifica acesta în faţa propriei conştiinţe.
Avea idei puţine, dar fixe...
Soluţia salvatoare îi veni într-o zi de la o discuţie aparent inofensivă. Unul dintre colegi relata ceva, vizionat la televizor, despre un îmbogăţit al Revoluţiei ce fusese ridicat de poliţie pentru evaziune fiscală.
- Aşa le trebuie ăstora, conchisese profesorul.
- Vezi, îi spuse directorul, la ţară lumea mai este încă cinstită. Fiecare îşi vede de ale lui, de pământul dinmoşi-strămoşi, de gospodăria lui.
- Aşa zici tu, directore... N-ai auzit ce mare a ajuns ăla al lui Gheorghe?
- Care Gheorghe? întrebă nedumerit.
- Ăla de a murit acum mai bine de un an. Nu îţi aduci aminte că toată lumea s-a mirat cum de l-a ţinut Dumnezeu pe pământ atâţia ani, după cisternele de rachiu pe care le-a băut?
- Aaa, îşi aduse aminte directorul, Gheorghe e ăla ce locuia lângă pârâul Sâmbăta şi căruia i-a murit nevasta acum câţiva ani de inimă rea?
- Da, de supărare că nu şi-a mai văzut de mulţi ani feciorul cel mic, pe Ion.
- Parcă n-a venit nici la înmormântare...
- Nu, cică era plecat în străinătate, cu afaceri. Dar nici la tat’su n-a venit.
Discuţia se încheie la fel de brusc cum alunecase către Ion.
Directorului îi veni o idee. Ce-ar fi să-l roage pe Ion să îl sponsorizeze cu panoul? Îl va trece şi pe el, undeva în coada listei. Se duse la arhivă şi îl căută.
„Aha, Ciocan Ion...”
Se uită printre nenumăratele medii de cinci obţinute, ridică din umeri şi începu să dea o serie de telefoane pentru a-i da de urmă.
- Alo, domnul Ciocan?
- Cine naiba e la telefon? răspunse, revoltat de apelativul de la celălalt capăt al firului.
- Sunt directorul şcolii din satul unde aţi crescut!
- Aha, înţeleg acum. Şi ce naiba vrei? Spune repede şi scurt că am treabă!
Directorul îi povesti despre intenţiile sale.
La început, Ion fu o clipă enervat de propunere.„Alt milog”, se gândi el. Când auzi însă de intenţia de a fi trecut pe acea placă, lucrurile luară o altă turnură. Oricâţi bani avusese el, niciodată, nimeni nu îl omagiase cumva. Avea însă de făcut câteva corecţii.
- Şi unde o să mă treci, directore?
- Păi, undeva, după profesorul universitar şi marele senator, o întoarse acesta.
- Ăştia dau vreun ban?
- Nu, dar ştiţi...
- Eu ştiu foarte bine că, dacă eu dau bani, eu voi fi în capul listei. Ai priceput?
- Da, răspunse directorul, aşa voi face.
- Încă ceva... Dacă tot mă treci în fruntea listei, vreau să mă înscrii cu alt nume. Ăla e demult, nici nu mai îmi aduc aminte de când.
- Cum anume să vă scriu? întrebă directorul, uşor contrariat.
- Papa Jean, măi. Aşa vreau să mă scrii, Papa Jean.
Zis şi făcut. Comanda fu dată, iar inaugurarea plăcii se stabili peste o lună.
Directorul anunţase cu surle şi trâmbiţe toată suflarea satului despre acest eveniment. Lumea aştepta, în lipsă de alte distracţii, să vadă ultima găselniţă a conducătorului şcolii.
Singura problemă care se ivi fu aceea a amplasării plăcii. Pereţii de la intrare erau şubrezi şi nu aveau cum să susţină o greutate mare. Directorul luă decizia de a suspenda placa pe peretele exterior al clădirii. Astfel, omora doi iepuri dintr-un foc. Mai întâi, faţada clădirii părea ceva mai solidă, iar pe de altă parte, oricine ar fi trecut prin faţa şcolii putea vedea placa...
Mai erau două săptămâni până la inaugurare.Papa Jean devenise obsedat de asta. Ce le va spune el acelora prezenţi? Văzuse pe la televizor că, în astfel de ocazii, fiecare îşi prezenta realizările sale de o viaţă.
Şi atunci îi veni ideea. O să scoată toţi banii din bancă. Erau câteva milioane de dolari. Va pierde el nişte dobânzi, dar îi va aşeza frumos într-o geantă enormă şi, atunci când va fi întrebat, nu va face decât să o deschidă şi să le arate conţinutul tuturor.
Dar dacă îi va mai veni cuiva o astfel de idee? Dacă se face de ruşine cu banii aceia? Se hotărî pe dată să îşi lichideze toate afacerile. De mult se cam plictisise de lanţul său de restaurante. Ce ar fi ca toţi banii câştigaţi să-i bage în terenuri şi să înceapă să construiască vile? Putea să cumpere, în fond, tot satul natal... Era aproape de oraş, iar distanţele se micşoraseră în ultimii ani datorită faptului că mai toţi aveau acum automobile rapide.
După o săptămână, pe biroul lui Papa Jean se afla o geantă de voiaj în care se odihneau, după atâtea şi atâtea afaceri, sute de pachete de bani ce defineau, în definitiv, o viaţă...
Ziua cea mare sosi...
Se urcă în Mercedesul personalizat, cu numărul 01-PJI (Papa Jean I-ul – nu conta că nu avea urmaşi, era oricum primul) şi, în câteva minute, ajunse în sat.
Se opri, la câteva zeci de metri de şcoală, la baza unui pod ce traversa pârâul Sâmbăta. Apele acestuia erau umflate de ploi şi veneau vijelioase, cu o putere pe care nimeni nu ar fi putut-o bănui.
Se dădu jos din maşină. Văzu lumea adunată în curtea şcolii, dar numai aşa, pe deasupra capetelor. Luă geanta şi făcu câţiva paşi, până în partea superioară a podului.
Vroia să-şi savureze, singur, triumful ce avea să urmeze.
În faţa şcolii erau adunate toate oficialităţile locului. Profesorul universitar declinase invitaţia sub pretextul unui congres la care era musai să participe, senatorul avea o sesiune extraordinară la care nu putea lipsi, iar poliţistul tocmai fusese dat afară pentru nişte motive necomunicate contribuabilului de rând. Îl aşteptau acum pe el, pe Ion, pe Papa Jean...
Deodată se auzi ceva. De sub pânza albă ce acoperea placa, zgomotele deveneau din ce în ce mai înfricoşătoare. Pânza începu să se umfle, se sfâşie, mai întâi în partea superioară şi apoi peste tot. Cu un bubuit asurzitor placa se desprinse din peretele şubred şi se sparse în zeci de bucăţi.
De pe pod, Papa Jean văzu totul. Avu un şoc îngrozitor. Mâinile începură să-i tremure, iar geanta pe care o ţinea cu grijă în braţe, căzu, de parcă n-ar fi existat vreodată, în apele învolburate ale pârâului.
Bancnotele se împrăştiară şi se duseră la vale, aşa, pe apa Sâmbetei...
Se uită, neputincios, la averea ce din neant apăruse şi înspre neant se îndrepta.
Liniştit, suspect de calm, Papa Jean se întoarse şi plecă, pe jos, spre casa unde se născuse Ion...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu