Întotdeauna visase să devină ministru...
De când intrase în politică, lui Bogdan Vasilescu nu-i mai dădea pace acest gând.
Îşi amintea de nenumăratele sale frustrări, de anii copilăriei în care, bondoc fiind, fusese ţinta nenumăratelor ironii ale celorlalţi primind, cum altfel, decât apelativul „Grasu’ ”.
Când intrase la şcoală, fusese un elev mediocru.Nu luase niciodată o notă sub „cinci”, dar, în afara educaţiei fizice şi a purtării, nici peste „opt” nu sărise. Făcea parte, aşadar, din acea masă de şcolari necesari acoperirii normelor didactice, de care nu-ţi aduceai aminte nici de bine, dar nici de rău. Pur şi simplu, nu-ţi puteai aduce aminte. Atât.
Terminase un liceu industrial, ca atâtea altele de pe cuprinsul ţării şi obţinuse o calificare oarecare. După armată, se „liberase” cu gradul de fruntaş, nu că ar fi excelat la instrucţie dar, pur şi simplu, pentru că ceilalţi camarazi ai lui deveniseră „caporali”.
Facultatea de zootehnie o absolvise „la termen”, dar nu practicase nici măcar o zi. Se dusese acolo din întâmplare.Nu avea aplecare către nimic în special şi îşi alesese „viitoarea meserie” deschizând arbitrar o cărţulie ce prezenta toate instituţiile de învăţământ superior.
Nu îşi practicase niciodată specialitatea pentru că ar fi trebuit să se ducă la ţară. Singurele animale pe care le văzuse „live” erau cele din timpul practicii desfăşurate la facultate.În rest, prefera porcii sub formă de cârnaţi, vitele „păscând” liniştite zarzavaturile din farfuria de ciorbă, iar puii obligatoriu rumeniţi într-un ceaun încins.
Căpătase un post la Prefectură la compartimentul pentru problemele agricole. Toată ziua făcea hârtii, dar dacă cineval-ar fi întrebat mai serios despre natura muncii sale, ar fi avut de aşteptat răspunsul mult şi bine.
Vroia de mult să intre în politică. Se uita cu jind la toţi deputaţii şi senatorii ce apăreau pe posturile de televiziune, vorbind despre orice dar nespunând, în fapt, nimic. Simţea că este şi el în stare de acest lucru.
Singura lui problemă era că în toate partidele locurile importante erau ocupate. Ar fi trebuit să aştepte ani de zile momentul în care unul din şefi ar fi intrat pe o linie moartă, ceea ce era puţin probabil, sau Doamne fereşte...
Norocul îi surâsese însă în acel an. Partidul Creştin-Socialist se înfiinţase ca urmare a divizării altuia, în urma diferendelor dintre preşedinte şi vicepreşedinte. Foarte puţini îl urmaseră pe dizident, astfel că porţile erau larg deschise pentru a fi posibilă înregistrarea oficială la tribunal.
Se înscrise deci şi primi carnetul cu numărul 20. Fiind unicul membru din oraşul în care locuia, fu numit preşedinte al organizaţiei teritoriale cu sarcina de a începe racolarea de noi simpatizanţi.
Între timp, apropiindu-se alegerile parlamentare, începură să se facă tot felul de alianţe electorale. Partidul Creştin-Socialist intră în Alianţa Indestructibilă a Uniunilor REvoluţionarilor Apartinici. Ideea alianţei îi venise unui fost revoluţionar ce aflase de existenţa efemeră a unui aşa-numit „Partid al celor care n-au fost membri de partid”. Cum mai toate alianţele de până atunci se destrămaseră suspect de repede, toţi semnatarii convenţiei de asociere fuseseră de acord cu inserarea cuvântului „indestructibil”.
Campania începuse, iar el fusese cooptat în echipa de propagandă. Mersese pentru prima dată la ţară şi, din casă în casă, spunea, uneori direct, alteori peste gard: „Tataie, mamaie votaţi AIUREA!”. Totul mersese bine până ajunsese la casa lui Gheorghe a lu’ ţaţa Veta, care, în bunu-i obicei, se cinstise zdravăn de dimineaţă.
- Ba să votezi tu aiurea, grăsanule, îi spuse Gheorghe.
- Stimate domn, încercă să explice Bogdan, faceţi o confuzie.
- Confuzie faceţi mă, tu şi cu toţi oamenii tăi. Pleacă repede din faţa mea că te altoieşte „domnul” de nu te vezi!
Şi uite-aşa, AIUREA nu putuse conta pe cel puţin un vot în acel sat.
Alegerile se terminaseră, iar în urma redistribuirii voturilor şi a refacerii sufragiului în câteva localităţi, Alianţa reuşise să intre, la limită, în Parlament. Avea câţiva deputaţi şi senatori printre care, cu mândrie, se afla şi Bogdan Vasilescu.
Când începură jocurile de culise privind formarea coaliţiei de guvernământ, se observă că mai era nevoie de câteva voturi. Cine le putea da, necondiţionat, decât AIUREA?
Problema formării Guvernului fu însă mai grea. Fiind atâtea partide şi alianţe nu se putea determina procentul de ministere pe cap de formaţiune. AIUREA ar fi trebuit să primească 4,34% din posturile de ministru. Cum nu erau în total decât douăzeci, după câteva zile de negocieri aprinse se decise ca procentul să se rotunjească superior, iar unul dintre portofolii să se ducă AIUREA.
Aşa ajunse Bogdan Vasilescu: Ministrul Resurselor Naturale şi a Reciclării Deşeurilor...
Prima zi de muncă, ce a urmat investiturii, a fost deosebit de plină. Ministerul se formase pe scheletul a două foste agenţii. Sediul acestuia se stabilise într-o clădire mare, centrală, ce aparţinuse Agenţiei Naţionale pentru Plasarea Muncitorilor Români în Străinătate, ce fusese absorbită acum de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
De-abia intrat în clădire, Bogdan începu reformele. Holul de la intrare avea două uşi: una principală, spre stradă şi alta de urgenţă, ce dădea în partea cealaltă a clădirii.Dădu ordin ca, imediat, uşa din faţă să nu se mai deschidă decât pentru el, iar salariaţii să o folosească pe cealaltă.Nu dădea bine ca un trecător ocazional să vadă o aşa de mare vânzoleală pe uşa unui minister.
Intrând în birou, secretara îl întâmpină cu zâmbetul pe buze:
- Bine aţi venit, domnule Ministru!
- Bună, tu eşti secretara?
- Da.
- De când lucrezi?
- Ooo, de peste douăzeci de ani!
Bogdan îşi făcu rapid un calcul şi constată cât de nepotrivită era pentru acest post. După o tură rapidă prin celelalte birouri, Emilia, o blondă de 25 ani, platinată, cu ochi albaştri şi aflată sub semnul magic al tripletei 90-60-90, lua loc în anticamera Ministrului.
Aspectul biroului era de neconceput. Masa de lucru fu aşezată pe o altă latură, cea de şedinţe fu pe dată eliminată (doar venise să muncească, nu să stea la taclale), iar comenzile pentru achiziţionarea televizorului cu plasmă şi a DVD-ul de înaltă rezoluţie fură date pe loc.
Când se uită la ceas rămase stupefiat. Se făcuse deja ora prânzului. Chemă şoferul şi îi spuse să-l ducă la unul din restaurantele de lux, la care citise el în ziare că mănâncă mai toţi demnitarii.
La întoarcere, avu senzaţia că, prin oglinda retrovizoare, şoferul se uita cam chiorâş la el. „Trebuie să-l schimb, când ajung, şi pe ăsta!”, puse el rapid punct problemei.
La Minister, fu înştiinţat că la ora 16 este şedinţă de Guvern.
„Deja şedinţe? Hmm, mi-am intrat serios în treabă!”, comentă el cu voce tare pentru a fi auzit de toate urechile indiscrete.
Şedinţa de Guvern fu scurtă.
Primul Ministru anunţă, sentenţios, că a fost o greşeală înfiinţarea Ministerului Resurselor Naturale şi a Reciclării Deşeurilor pentru că oricum resurse nu prea mai avem, iar de reciclări se ocupă oamenii străzii. Drept urmare, se hotărâse ca acesta să se transforme din nou într-o agenţie, unificată însă şi redusă, de fapt, la un simplu birou în cadrul Ministerului Agriculturii.
Bogdan ascultă atent, salută şi părăsi biroul, neaşteptat de liniştit.
Chiar dacă numai pentru câteva ore, visul i se împlinise.
Fusese ministru de-adevăratelea!
De când intrase în politică, lui Bogdan Vasilescu nu-i mai dădea pace acest gând.
Îşi amintea de nenumăratele sale frustrări, de anii copilăriei în care, bondoc fiind, fusese ţinta nenumăratelor ironii ale celorlalţi primind, cum altfel, decât apelativul „Grasu’ ”.
Când intrase la şcoală, fusese un elev mediocru.Nu luase niciodată o notă sub „cinci”, dar, în afara educaţiei fizice şi a purtării, nici peste „opt” nu sărise. Făcea parte, aşadar, din acea masă de şcolari necesari acoperirii normelor didactice, de care nu-ţi aduceai aminte nici de bine, dar nici de rău. Pur şi simplu, nu-ţi puteai aduce aminte. Atât.
Terminase un liceu industrial, ca atâtea altele de pe cuprinsul ţării şi obţinuse o calificare oarecare. După armată, se „liberase” cu gradul de fruntaş, nu că ar fi excelat la instrucţie dar, pur şi simplu, pentru că ceilalţi camarazi ai lui deveniseră „caporali”.
Facultatea de zootehnie o absolvise „la termen”, dar nu practicase nici măcar o zi. Se dusese acolo din întâmplare.Nu avea aplecare către nimic în special şi îşi alesese „viitoarea meserie” deschizând arbitrar o cărţulie ce prezenta toate instituţiile de învăţământ superior.
Nu îşi practicase niciodată specialitatea pentru că ar fi trebuit să se ducă la ţară. Singurele animale pe care le văzuse „live” erau cele din timpul practicii desfăşurate la facultate.În rest, prefera porcii sub formă de cârnaţi, vitele „păscând” liniştite zarzavaturile din farfuria de ciorbă, iar puii obligatoriu rumeniţi într-un ceaun încins.
Căpătase un post la Prefectură la compartimentul pentru problemele agricole. Toată ziua făcea hârtii, dar dacă cineval-ar fi întrebat mai serios despre natura muncii sale, ar fi avut de aşteptat răspunsul mult şi bine.
Vroia de mult să intre în politică. Se uita cu jind la toţi deputaţii şi senatorii ce apăreau pe posturile de televiziune, vorbind despre orice dar nespunând, în fapt, nimic. Simţea că este şi el în stare de acest lucru.
Singura lui problemă era că în toate partidele locurile importante erau ocupate. Ar fi trebuit să aştepte ani de zile momentul în care unul din şefi ar fi intrat pe o linie moartă, ceea ce era puţin probabil, sau Doamne fereşte...
Norocul îi surâsese însă în acel an. Partidul Creştin-Socialist se înfiinţase ca urmare a divizării altuia, în urma diferendelor dintre preşedinte şi vicepreşedinte. Foarte puţini îl urmaseră pe dizident, astfel că porţile erau larg deschise pentru a fi posibilă înregistrarea oficială la tribunal.
Se înscrise deci şi primi carnetul cu numărul 20. Fiind unicul membru din oraşul în care locuia, fu numit preşedinte al organizaţiei teritoriale cu sarcina de a începe racolarea de noi simpatizanţi.
Între timp, apropiindu-se alegerile parlamentare, începură să se facă tot felul de alianţe electorale. Partidul Creştin-Socialist intră în Alianţa Indestructibilă a Uniunilor REvoluţionarilor Apartinici. Ideea alianţei îi venise unui fost revoluţionar ce aflase de existenţa efemeră a unui aşa-numit „Partid al celor care n-au fost membri de partid”. Cum mai toate alianţele de până atunci se destrămaseră suspect de repede, toţi semnatarii convenţiei de asociere fuseseră de acord cu inserarea cuvântului „indestructibil”.
Campania începuse, iar el fusese cooptat în echipa de propagandă. Mersese pentru prima dată la ţară şi, din casă în casă, spunea, uneori direct, alteori peste gard: „Tataie, mamaie votaţi AIUREA!”. Totul mersese bine până ajunsese la casa lui Gheorghe a lu’ ţaţa Veta, care, în bunu-i obicei, se cinstise zdravăn de dimineaţă.
- Ba să votezi tu aiurea, grăsanule, îi spuse Gheorghe.
- Stimate domn, încercă să explice Bogdan, faceţi o confuzie.
- Confuzie faceţi mă, tu şi cu toţi oamenii tăi. Pleacă repede din faţa mea că te altoieşte „domnul” de nu te vezi!
Şi uite-aşa, AIUREA nu putuse conta pe cel puţin un vot în acel sat.
Alegerile se terminaseră, iar în urma redistribuirii voturilor şi a refacerii sufragiului în câteva localităţi, Alianţa reuşise să intre, la limită, în Parlament. Avea câţiva deputaţi şi senatori printre care, cu mândrie, se afla şi Bogdan Vasilescu.
Când începură jocurile de culise privind formarea coaliţiei de guvernământ, se observă că mai era nevoie de câteva voturi. Cine le putea da, necondiţionat, decât AIUREA?
Problema formării Guvernului fu însă mai grea. Fiind atâtea partide şi alianţe nu se putea determina procentul de ministere pe cap de formaţiune. AIUREA ar fi trebuit să primească 4,34% din posturile de ministru. Cum nu erau în total decât douăzeci, după câteva zile de negocieri aprinse se decise ca procentul să se rotunjească superior, iar unul dintre portofolii să se ducă AIUREA.
Aşa ajunse Bogdan Vasilescu: Ministrul Resurselor Naturale şi a Reciclării Deşeurilor...
Prima zi de muncă, ce a urmat investiturii, a fost deosebit de plină. Ministerul se formase pe scheletul a două foste agenţii. Sediul acestuia se stabilise într-o clădire mare, centrală, ce aparţinuse Agenţiei Naţionale pentru Plasarea Muncitorilor Români în Străinătate, ce fusese absorbită acum de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
De-abia intrat în clădire, Bogdan începu reformele. Holul de la intrare avea două uşi: una principală, spre stradă şi alta de urgenţă, ce dădea în partea cealaltă a clădirii.Dădu ordin ca, imediat, uşa din faţă să nu se mai deschidă decât pentru el, iar salariaţii să o folosească pe cealaltă.Nu dădea bine ca un trecător ocazional să vadă o aşa de mare vânzoleală pe uşa unui minister.
Intrând în birou, secretara îl întâmpină cu zâmbetul pe buze:
- Bine aţi venit, domnule Ministru!
- Bună, tu eşti secretara?
- Da.
- De când lucrezi?
- Ooo, de peste douăzeci de ani!
Bogdan îşi făcu rapid un calcul şi constată cât de nepotrivită era pentru acest post. După o tură rapidă prin celelalte birouri, Emilia, o blondă de 25 ani, platinată, cu ochi albaştri şi aflată sub semnul magic al tripletei 90-60-90, lua loc în anticamera Ministrului.
Aspectul biroului era de neconceput. Masa de lucru fu aşezată pe o altă latură, cea de şedinţe fu pe dată eliminată (doar venise să muncească, nu să stea la taclale), iar comenzile pentru achiziţionarea televizorului cu plasmă şi a DVD-ul de înaltă rezoluţie fură date pe loc.
Când se uită la ceas rămase stupefiat. Se făcuse deja ora prânzului. Chemă şoferul şi îi spuse să-l ducă la unul din restaurantele de lux, la care citise el în ziare că mănâncă mai toţi demnitarii.
La întoarcere, avu senzaţia că, prin oglinda retrovizoare, şoferul se uita cam chiorâş la el. „Trebuie să-l schimb, când ajung, şi pe ăsta!”, puse el rapid punct problemei.
La Minister, fu înştiinţat că la ora 16 este şedinţă de Guvern.
„Deja şedinţe? Hmm, mi-am intrat serios în treabă!”, comentă el cu voce tare pentru a fi auzit de toate urechile indiscrete.
Şedinţa de Guvern fu scurtă.
Primul Ministru anunţă, sentenţios, că a fost o greşeală înfiinţarea Ministerului Resurselor Naturale şi a Reciclării Deşeurilor pentru că oricum resurse nu prea mai avem, iar de reciclări se ocupă oamenii străzii. Drept urmare, se hotărâse ca acesta să se transforme din nou într-o agenţie, unificată însă şi redusă, de fapt, la un simplu birou în cadrul Ministerului Agriculturii.
Bogdan ascultă atent, salută şi părăsi biroul, neaşteptat de liniştit.
Chiar dacă numai pentru câteva ore, visul i se împlinise.
Fusese ministru de-adevăratelea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu