04 mai 2007

PARANOICUL (PUŢINI AU FOST, MULŢI AU RĂMAS...)


- Bine v-am găsit domnilor, spuse Directorul aşezându-se pe fotoliul împins cu grijă de Adjunct.
- De-abia aşteptăm să auzim noutăţile, domnule!
- Sunt multe şi foarte importante, incită el auditoriul cu o voce gravă de parcă toată soarta omenirii ar fi stat pe umerii săi.
Toată întreprinderea aştepta cu sufletul la gură reîntoarcerea Directorului de la şedinţa importantă ce avusese loc la Minister. Plecase cu două zile în urmă, destul de precipitat şi nu avusese timp decât să-şi anunţe secretara pentru a contramanda toate întâlnirile.
Se făcuseră destule speculaţii cu privire la graba în care părăsise sediul. Toţi salariaţii, mai puţin Nuţi – aflată în concediu medical – formulau mai limpede sau mai voalat diferite ipoteze.
Directorul economic avansa ideea că se auzise de deturnarea de fonduri, ocazionată de construcţia clubului destinat angajaţilor. Era nervos şi în cele două zile nu dormise aproape deloc, neştiind cum avea să se sfârşească această poveste. Clădirea înghiţise câteva sute de mii de euro ce nu se regăseau decât în mică măsură în şi între zidurile ei. În acelaşi timp, şeful serviciului financiar, Andrei - fiul cel mare al Directorului - printr-o „pură coincidenţă”, în urma unor economii la sânge realizate în cei trei ani de când era salariat, îşi terminase vila din Predeal.
Directorul tehnic avea mari dubii asupra păstrării secretului unei lucrări în care se folosise numai jumătate din materialele strict necesare.
Şefa Personalului angajase în ultimii doi ani o serie de indivizi ce se manifestaseră atât de discret încât nu fuseseră văzuţi niciodată. Contabilitatea, Aprovizionarea şi celelalte compartimente avansau şi ele câte o ipoteză sinistră.
În realitate, Directorul plecase cu Nuţi la Predeal pentru a inaugura noua reşedinţă. Plănuise de mai multă vreme această evadare, dar casa tot nu era terminată. De teama unor bârfe, nu că l-ar fi interesat sau că i-ar fi păsat câtuşi de puţin, alesese o cale spectaculoasă de a ieşi din scenă.
Nuţi îl sunase pe telefonul mobil atunci când el eraîntr-o şedinţă operativă cu toţi directorii şi şefii de compartimente.
- Da, Domnule Ministru! Am înţeles! Vin negreşit! Să trăiţi! spusese el, înverzindu-se la faţă în exterior, dar înroşindu-se de plăcere înăuntru.
Plecase singur, fără şofer, ceea ce dăduse naştere la şi mai multe speculaţii. Nuţi îl aşteptase pe o stradă lăturalnică şi cum urcase în maşină începuse un lung preludiu pentru o scurtă evadare.
Directorul nu mai era la prima tinereţe. Intrase de aproape un an în acea criză a bărbaţilor, manifestată atunci când se apropie vârsta estompării diferenţelor dintre sexe. Observase şi el, demult, cum oamenii trecuţi de şaptezeci de ani devin într-un anume fel unisexuaţi. Nebuniile tinereţii rămân discret în urmă, bărbaţii se efeminizează, iar consoartele lor, în cele mai multe cazuri, îşi împodobesc faţa cu semne ale virilităţii masculine.
Mai avea până atunci, dar primele semne apăruseră. Dimineaţa se uita în oglindă şi îşi vedea imaginea din tinereţe parcă răsturnată. Umerii laţi şi bazinul îngust permutaseră astfel încât acum, arăta precum Matrioşka – acea binecunoscută păpuşă rusească. În acelaşi timp, în interiorul său se afla o alta mai mică, neastâmpărată şi care parcă vroia să o sfărâme pe cea dintâi. Înainte de toate însă, Matrioşka era făcută din lemn şi tot aşa era şi sufletul lui.
Se uita pe ascuns la nevastă-sa Ana, atunci când se ducea în living şi îşi sorbea cafeaua. Nu mai avea demult acea graţie din anii de început. Mai mult, de câţiva ani luase prostul obicei de a bea cafeaua cu biscuiţi sau cu pişcoturi în ea. I se părea oribil, dar nu mai îndrăznea de mult timp să-i spună nimic. Ana era o femeie aprigă şi îl punea la punct imediat:
- Vei fi conducând tu acolo mâna aia de laşi şi oportunişti, dar acasă EU sunt stăpâna! Dacă nu aş fi condus EU casa, se alegea praful de ea atât timp cât tu petreceai cu toate boarfele tale!
- Iar începem, Ană? încerca el să fie împăciuitor. Ştii doar că te-am respectat întotdeauna! Te-am ţinut mereu caîntr-un glob de sticlă!
- Da, ştiu... Şi nu mai scos niciodată în lume! Ţi-a fost mereu ruşine cu mine!
Discuţia promitea să alunece pe o pantă periculoasă, iar atunci Directorul pleca nervos către servici. De altfel, de-abia aştepta deoarece, de câţiva ani, Nuţi îl consola în fiecare dimineaţă.
Plecarea la Predeal fusese mai mult impusă de aceasta. Era căsătorită şi nu prea îi convenea statutul de amantă.Îşi asumase cu bună ştiinţă această poziţie, dar uneori se sătura de sexul „pe fugă” şi cu frica de a nu fi surprinsă de cineva.
În întreprindere se juca zilnic aceeaşi piesă proastă.Toţi angajaţii ştiau de „jocul matinal” al celor doi şi nu îndrăzneau să-i deranjeze nici măcar cu un telefon, iar ei se fereau de ochii lumii invocând tot felul de pretexte care mai de care mai stupide.
Nuţi îi spusese într-o zi:
- Cornele, vreau să mă scoţi şi pe mine odată în oraş!
- Nu fi tâmpită Nuţi! o temperase el dur, dar necesar. Ştii doar că nu pot. Pe aia nu am mai scos-o din casă de ani de zile şi vrei să mă afişez cu tine?
„Aia” era nevastă-sa, iar Nuţi ştia prea bine la cine se referă.
- Aşteaptă să termine fiu-meu casa de la Predeal şi mergem acolo câteva zile...
Pentru a-l zori, Nuţi începuse în ultima perioadă să facă mofturi. Într-o dimineaţă pretextase că are o durere groaznică de cap, în alta că e în acea perioadă nerecomandată giumbuşlucurilor, iar apoi se „căptuşise” cu o durere groaznică de dinţi. Cum Cornel mai trecuse prin astfel de experienţe, pricepuse pe dată şi dintr-o trăsătură de condei, nu a lui ci a Directorului Economic, trimisese fondurile destinate clubului, obosite de atâta inflaţie, ca să se odihnească la Predeal...
Casa fusese rapid terminată, iar cele şase camere mobilate după gustul şi indicaţiile sale. În acea ultimă perioadă, instalase camere de supraveghere în fiecare încăpere ce trimiteau imagini, prin Internet, către calculatorul aflat în biroul său. Fiecare obiect ce urma să fie amplasat în vreo încăpere era atent urmărit şi dirijat de către el personal. În fapt, casa era un kitch ordinar. Livingul era dotat, în mijlocul său, cu o canapea circulară din piele, înconjurată de opt fotolii. Dacă, prin absurd, un grup de vizitatori ar fi poposit acolo ar fi fost practic obligaţi să stea spate în spate în partea centrală, iar cei de pe fotolii să se ridice pentru a putea dialoga cu persoanele aflate în poziţie diametral opusă. Pereţii erau îmbrăcaţi cu tapet lavabil ce trecea, specific, prin fiecare anotimp. Peretele dinspre est înfăţişa ochiului un peisaj marin, cu valuri enorme ce se îndreptau ameninţător către privitor, cel dinspre vest - un peisaj din Alpi cu schiori lansaţi pe o pantă abruptă şi cu o avalanşă aflată exact în spatele lor, iar spre nord şi sud – o pădure ecuatorială, respectiv o mânăstire de undeva din nordul Olteniei. Încastrate în pereţi, tot atâtea televizoare cu plasmă erau conectate non-stop la programele lui favorite. Peretele cu valuri transmitea programul dedicat numai ştirilor, cel cu avalanşa – emisiuni de divertisment, din pădurea ecuatorială se auzeau comentariile meciurilor de fotbal, iar dintre pereţii mânăstirii răzbăteau false acorduri de manele. Televizoarele se activau sonor atunci când se aşeza pe unul dintre fotolii sau pe partea corespunzătoare a canapelei circulare.
Pe jos, pe parchetul lamelar, se aflau câteva blănuri aruncate într-o neglijenţă studiată, iar din şemineul fals ce arunca nişte îndoielnice flăcări electronice răzbătea în încăpere o căldură controlată de computerul central al casei.
Pe pereţi erau o grămadă de tablouri din piele ce alternau cu reproduceri după mari maeştri. Dacă vom mai adăuga veioza cu ceas ce vântura tot timpul nişte apă şi cei doi câini de porţelan ce străjuiau intrarea în living avem imaginea completă a acestuia. Celelalte camere respectau aproape identic modul de gândire a proprietarului: paturi cu apă în dormitoare, sistem audio în sala de baie şi o mică piscină cu valuri, amplasată la etaj în faţa unor ferestre imense, concepute pentru a putea admira brazii din depărtare.
Cu atâţia bani băgaţi în dotările interioare, Cornel fusese precaut. Înregistrase casa pe numele băiatului cel mare, din căsătoria anterioară, ce nu deţinea o funcţie atât de importantă ca el pentru a fi luat în vizor, putând astfel să doarmă liniştit. Evident, Ana nu ştia nimic de aceasta şi nici nu avea de gând să-i spună vreodată.
Ajunşi la Predeal, terminaseră destul de repede „ostilităţile” şi apoi o plimbase pe Nuţi prin toate încăperile. Era extaziată şi se arunca precum un copil prin toate paturile. Turul vilei se sfârşise printr-un „plonjon” în piscina de la etaj.
Seara, în faţa unei sticle de whisky, începuseră să discute despre servici.
- Ce părere ai tu, Nuţi, despre Directorul economic?
- Măi Cornele, ca să-ţi spun sincer nu prea îmi place!
- De ce?
- Am senzaţia că este un om periculos. Dacă vorbeşte ceva despre banii ăştia băgaţi aici? Nu îţi dai seama în ce belea intrăm?
Directorul nu îi spusese niciodată lui Nuţi despre ingineriile lui financiare. Dacă într-o bună zi va găsi o alta „mai proaspătă” şi va trebui să renunţe la „serviciile” ei?Nu i-ar fi convenit să fie şantajat sau măcar să ştie că este cu sabia lui Damocles deasupra capului. De unde oare ştia? Sau poate îl testa...
- Ce să vorbească, Nuţi? Aici sunt toate economiile mele de o viaţă. Ştii doar cât am muncit mereu şi că am fost tot timpul în funcţii de conducere bine plătite!
- Hai Cornele, lasă vrăjelile astea! Cred că nici Ana nu te-ar crede! Dar ce mă interesează pe mine de unde ai scos atâta bănet? Dacă provin din economii sau din clubul ăla mai puţin contează, important e că avem şi noi un cuibuşor de nebunii, continuă ea plimbându-şi privirea cu subînţeles, aşa cum numai femeile o pot face.
Atunci când era „luat tare”, Directorul se inhiba.De obicei, era un tip autoritar ce nu admitea nici cea mai mică opoziţie. În copilărie, avusese un tată dur ce îl pedepsea adesea pentru aproape orice. Fusese un tip frustrat de orice bucurie a primilor ani, iar apoi a adolescenţei. Nu era lăsat la joacă decât după ce îşi termina lecţiile şi, adesea, privea cu jind pe fereastră către toţi colegii ce locuiau în acelaşi cartier, cum se agitau în jurul unei mingii sau cum alergau pe jos sau cu bicicletele.Nu avusese niciun prieten, iar situaţia avea să continue până la bătrâneţe. Adolescenţa îl prinsese şi tot aşa trecuse fără ca măcar odată să simtă sărutul unei fete sau măcar o mânuţă fragilă abandonată o clipă în ale lui.
Odată cu vârsta şi cu poziţia socială, dobândită mai mult sau mai puţin corect, încercase să recupereze prin mijloacele sale proprii toţi acei ani pierduţi.
Îşi alesese prietenii numai dintre subalternii obedienţi astfel că la fiecare petrecere era vioara întâi, toţi cei prezenţi râzând în hohote sau căzând într-o tristeţe adâncă după fiecare cuvânt pe care-l rostea.
Pe plan sentimental, lucrurile evoluaseră oarecum asemănător. Se căsătorise destul de devreme cu Maria, o fată de la ţară, frumoasă din cale afară şi care îi îndeplinea docilă orice dorinţă. Nu depăşise studiile gimnaziale, dar era bine crescută şi o gazdă perfectă atunci când un oarecare îi trecea pragul casei. După câţiva ani, se născuse Andrei şi simţise pentru prima dată în viaţă că realizase ceva concret.
După ce fusese numit Director al unei întreprinderi mărunte, divorţase de Maria. Începuse să fie invitat pe la diverse manifestări unde era musai să fie prezentă şi soţia.Îi era ruşine cu ea atunci când aceasta vorbea numai de treburi din ale casei, cu toate că el insistase, de la început, ca să nu se angajeze nicăieri şi să se dedice total familiei. După câteva luni, se căsătorise cu Ana – absolventă a unui institut de subingineri. Povestea se repetase aproape identic. După ce îl avu pe Virgil – băiatul cel mic – îi propuse acesteia să renunţe la servici. Ana era o femeie aprigă dar, pentru bunul mers al căsniciei, acceptă. Cornel devenise între timp Director General al unei mari unităţi economice şi parcă-parcă nici Ana nu mai era la înălţimea sa. Se resemnase însă, mai ales că divorţul la acel nivel nu „dădea bine”. În acea perioadă ca şi întotdeauna, devenise de bon ton să ai o amantă dacă nu chiar două. Cu cât erau mai multe, cu atât poziţia printre partenerii de afaceri era mai respectată. Uneori, amantele căpătau şi o poziţiesemi-oficială. Şefii le luau cu ei la tot felul de recepţii, iar soţiile ştiau de existenţa acestora dar, în cele mai multe cazuri, închideau ochii pentru liniştea şi „bunul mers” al familiei.
Cornel nu făcuse nici el excepţie. Fiind inhibat, avusese oarecare greutăţi la început. Încercase să ademenească peuna-alta prin tertipuri masculine ieftine, dar nu avusese succes. Într-o zi, avusese chiar surpriza de a primi o replică destul de tare de la o secretară: „Domnule, atunci când m-am angajat aici am crezut că aveţi capul pe umeri şi nu în altă parte!”
Se înroşise rău de tot şi băgase coada între picioare. Evident, a doua zi, găsise un pretext oarecare şi o concediase pe biata femeie.
Îl urmărise mult timp acea replică dură şi devenise oarecum complexat. Pe la partidele de şpriţ cu partenerii tradiţionali de afaceri era luat des „peste picior” cu afirmaţii de genul: „Ce-ţi mai face soţia, dragă Cornele?”, în timp ce ei se odihneau cu mâna pe genunchiul amantei momentului.
Depăşise acel moment critic în stilul ce avea să-i devină caracteristic. Căutase insistent prin toate compartimentele instituţiei şi se uitase cu interes prin dosarele de la „Personal” ale femeilor vizate. Într-o zi, o găsise pe Bianca – femeie liniştită ce lucra la Casierie. O chemase la el şi o descususe cu privire la situaţia ei familială. Bianca era divorţată şi avea un copil. Nu primea pensie alimentară întrucât fostul soţ plecase fraudulos peste graniţă, drept care o ducea foarte greu.Îi mărturisise directorului că era tare mulţumită de locul actual de muncă deoarece astfel, putea să-şi ţină copilul la şcoală în bune condiţiuni. Într-o după-amiază, în timp ce marea majoritate a salariaţilor plecaseră acasă, o chemase la el. Femeia lucrase în tura de după-amiază şi fusese convinsă că era o problemă de servici. Cornel băuse pe nerăsuflate două pahare de whisky şi atunci când Bianca intrase în birou se năpustise asupra ei. Nu avusese curaj să-l reclame mai ales că ştia ce influenţă avea peste tot. Momentul acela avea să se repete la intervale din ce în ce mai dese. Salvarea Biancăi venise după câteva luni, atunci când o altă angajată preluase ştafeta în condiţii aproape identice.
Nuţi fusese un caz special şi, probabil din această cauză, relaţia dura de atâta timp. De când se angajase, femeia îl aţâţa încontinuu, dar exact atunci când „evenimentul” avea mari şanse ca să se producă, Nuţi ieşea din scenă sub un pretext oarecare. Devenise obsedat de ea. O visa noaptea şi îi vorbea laudativ chiar şi Anei despre ea. Nuţi căpătase un statut de idol. Toate proiectele importante şi cele mai delicate sarcini îi erau încredinţate. Salariaţii făceau pronosticuri, ba unii dintre ei ajunseseră ca să şi parieze pe momentul în care va ceda Nuţi. Trecuseră multe luni şi entuziasmul începuse să scadă. Toată lumea credea că această situaţie va dura la infinit.
Într-o zi, cam pe la începutul lucrărilor la vila din Predeal, Directorul intră radios pe poarta întreprinderii.
- Salut Costică, ce mai faci? îi spuse zâmbitor portarului ce îl aştepta cu uşa deschisă.
- Bine, domnule director, îi răspunse convenţional acesta, dar difuză pe dată ştirea: „În sfârşit, Nuţi a picat!”
Problema devenise aproape una personală a fiecăruia. Se săturaseră de atâta aşteptare şi fiecare fusese lovit în amorul propriu. Bărbaţii suferiseră din faptul că un semen de-al lor nu era în stare să ducă la capăt o „sarcină” atât de importantă, iar femeile, deoarece simţul acela suplimentar al lor cum că Nuţi este o femeie uşoară era serios zgâlţâit.
Pentru mulţi, începând din acel moment, Nuţi devenise cel de-al doilea director. De multe ori, o aprobare verbală a acesteia pentru vreo lucrare sau un proiect era echivalentă cu sarcinile scrise trasate de Director.
În fapt, situaţia era delicată şi complexă. Directorului îi convenea ca Nuţi să dea o serie de aprobări, deoarece în cazul în care ceva ar fi ieşit prost ar fi găsit uşor ţapi ispăşitori: fie cel ce semna efectiv documentaţiile, fie în cel mai rău caz chiar Nuţi... Pe de altă parte, femeii îi convenea de minune această stare duplicitară. Căpătase o putere foarte mare în instituţie, iar dacă lucrurile nu s-ar fi desfăşurat conform aşteptărilor, ea nu putea fi niciodată învinuită de autorităţi deoarece nu semna nimic oficial. Astfel, întreprinderea mergea de pe o zi pe alta, mai bine sau mai rău, dar în orice caz într-o totală lipsă de responsabilitate.
În acea zi, la Predeal, discuţia continuase despre Directorul tehnic „ce folosea suspect de multe materiale la lucrările întreprinderii”, despre Şefa Personalului care acorda cu „prea multă largheţe sporuri salariale”, urmând firesc toate celelalte sectoare...
Singura persoană despre care Directorul avea o părere bună era Adjunctul. De la bun început, dinaintea numirii pe post, avusese cu el o discuţie lămuritoare în care stabiliseră, foarte clar şi în detaliile cele mai mărunte, atribuţiunile fiecăruia. Adjunctul putea da orice dispoziţie, putea lua măsuri arbitrare, avea chiar voie să şi ocolească legea cu două clauze esenţiale: orice aspect financiar era adus la cunoştinţa şefului direct, adică a lui, iar cheltuielile de orice nivel trebuiau „în general” să aibă neapărat aprobarea sa. Singurele excepţii apăreau atunci când o parte din finanţele firmei se deplasau discret, dar sigur, către destinaţii montane. În acele momente, Directorul făcea o „criză” şi striga cu o revoltă ce-i venea din adâncul... buzunarului:
- Numai eu muncesc în instituţia asta! Chiar şi un amărât de ordin de plată tot eu trebuie să-l semnez? Directorul economic ce face? Cheamă-l la mine, imediat!
În mod normal şi logic (pentru vremurile acelea de mult trecute, dar din nou prezente şi inerent viitoare) Directorul economic pleca fruntea şi semna docil.
A doua clauză în colaborarea lor fructuoasă era ca niciodată să nu-i râvnească fotoliul...
Şedinţa din acea zi continuă furtunos:
- După cum ştiţi, am fost la Bucureşti. Personal, domnul Ministru mi-a adus la cunoştinţă că a fost informat de o serie de nereguli care se petrec în unitatea noastră. Nu-mi venea să cred ochilor, iar urechile mele parcă nu vroiau să audă atunci când domnul Ministru mi-a spus: „Se fură ca-n codru în instituţia dumitale, domnule director!” Vă daţi seama domnilor că am negat toate acuzaţiile! Mi-a ordonat însă, nu foarte convins că voi reuşi să redresez lucrurile, ca să remediez această situaţie. În caz contrar, mi-a comunicat că va închide unitatea noastră şi va transfera toate atribuţiunile noastre precum şi lucrările începute, colegilor noştri din judeţul limitrof. Puteţi accepta aşa ceva? Spuneţi, vreţi să rămâneţi fără locuri de muncă sau tăiem de astăzi răul din rădăcină?
- Cum să rămânem fără servici domnule director? Trebuie să luăm măsuri imediat! interveni şi Adjunctul.
- Aşa este şi voi începe chiar de acum! Domnule director economic, ce ne puteţi spune despre faptul că un club, ca acela pe care am auzit că l-aţi construit, a costat cât un cazinou?
- Domnule Director, bâigui împricinatul, dar ştiaţi de lucrările de construcţie ale acestui club...
- Cine, eu? Cum poţi să minţi tovarăşe în halul ăsta?
Atunci când se enerva, revenea la vechiul vocabular din perioada comunistă.
- Ştiţi foarte bine şi dumneavoastră, mai ales dumneavoastră, unde s-au dus banii!
În timp ce se congestiona la faţă, urlă:
- Adu-mi imediat toate actele financiare ale clubului!
Întors după câteva minute, directorul economic îi puse în faţă, pe birou, un vraf de devize şi facturi.
- Spune directore, unde vezi tu semnătura mea? Spune, unde? urlă trântind maldărul de acte fără ca măcar să arunce o privire peste ele...
- Păi, ştiţi...
- Da, ştiu! Uite aici decizia de desfacere a contractului tău de muncă!
Nuţi îi pregătise din vreme toate actele necesare desfăşurării şedinţei printre care se găseau, la loc de cinste, şi câteva deosebit de grele.
- Acum, dumneata, domnule Ştefan! i se adresă el directorului tehnic.
- Bănuiesc că e vorba despre lucrarea aceea de acum câteva luni, nu? încercă acesta tactica recunoaşterii greşelii.
- Aha, ştii deci! Înseamnă că ai făcut-o cu bună ştiinţă!
- Da, Cornele! Pentru casa ta am făcut-o şi nici măcar nu aştept să mă dai afară, deoarece plec eu de bună voie.
- Impertinentule! apucă să strige Directorul în urma uşii trântite.
Urmară birourile Personal, Contabilitate şi Aprovizionare...
În sală mai rămăsese numai Adjunctul.
- Ce facem acum, măi Costică? îl întrebă Directorul.
- Cum adică?
- Trebuie să promovăm noi şefi în locul nemernicilor ăstora!
- La cine te-ai gândit?
- Păi, de exemplu, la Personal aş pune-o pe Nuţi. Ştii ce influenţă are şi ce corectă este...
- Mai departe?
- Ca director economic l-aş pune pe fiu-meu, pe Andrei. Ai văzut ce treabă bună face la serviciul financiar!La Aprovizionare aş aduce-o pe nepoată-mea Vasilica, iar la Contabilitate pe prietena lui Andrei care tocmai a terminat facultatea acum şi am înţeles că e o fată excepţională.
- Foarte bine, spuse Adjunctul. Dar la Tehnic pe cine pui?
- M-am gândit că pe tine! Vezi doar că, practic, nu am nevoie de director adjunct. Nu ai remarcat astăzi că pot să conduc singur orice instituţie? Cred că aş putea face acelaşi lucru şi cu un oraş, ba nu, cu un judeţ. De fapt, cred că şi o ţară aş putea guverna la fel de bine! termină el discursul într-un delir paranoic.
- Ai dreptate, Cornele! Un singur post a rămas descoperit totuşi...
- Care? întrebă mirat Directorul
- Al tău, Cornele!
- Ha, ha, ha! Să nu-mi zici că ăştia m-au numit ministru! Ha, ha, ha!
- Nu te-au numit din fericire! În timp ce tu erai plecat cu Nuţi la vila ta din Predeal, a avut loc un control inopinat al Ministrului în urma unei sesizări făcute de...
- Ceee, ai înnebunit? Ce tot spui acolo? Ce vilă? Ce Nuţi? Ce Predeal? urlă el. Te dau şi pe tine afară acum! Pleacă imediat din birou, din întreprindere, din oraş!
- ...Nuţi, continuă Adjunctul imperturbabil. Plănuisem de multă vreme să te dăm jos, dar nu ştiam cum. Nuţi a venit cu ideea de a te lua din instituţie pentru câteva zile, astfel încât organele de control să-şi facă nestingherite datoria.Au descoperit o fraudă de câteva zeci de miliarde în ultimii ani şi chiar dacă documentele te acoperă, vreau să îţi comunic faptul că în această perioadă ai fost filmat şi monitorizat în permanenţă. Toate ordinele tale sunt înregistrate pe câteva zeci de casete video şi depuse acum la Procuratură. Mai mult, mai ştii atunci când ai semnat ca primarul o serie de acte privind regulamentele de funcţionare ale societăţii? Nu-ţi păsa pentru că ştiai că nu o să le respecţi! Erau copiile tuturor fărădelegilor pe care le-ai făcut! Între timp, tot ce au semnat ceilalţi a fost distrus şi a rămas peste tot doar semnătura ta, numai a ta, spuse răsfoind maldărul de pe birou.
În timp ce uşa se deschidea şi în încăpere intra un agent de poliţie cu un mandat de arestare în mână, Cornel – fost director – putu să vadă, în anticameră, cum Nuţi şi toţi cei demişi aşteptau zâmbind şi tolăniţi confortabil pe canapea, ultimul gong...

Niciun comentariu: