Aristiţa, Biriţa, Chiviţa şi Dimiţa erau, de când se ştiau pe această lume, prietene...
În copilărie, locuiseră în acelaşi cartier mărginaş, învăţaseră la aceeaşi şcoală şi luau, cu mici excepţii ce întăreau regula, cam aceleaşi note.
Pe la vârsta majoratului, într-un interval de un an, se căsătoriseră tuspatru.
Aristiţa îl cunoscuse pe Ştefan, instrumentist la tubă în fanfară, la serbările dedicate Zilei Unirii ce se desfăşurau în clădirea Casei Armatei. Se dusese din curiozitate. Întotdeauna fusese atrasă de uniformele militare cu epoleţii aceia strălucitori, încărcaţi de simboluri pe care avea să nu le priceapă niciodată.
În timp ce Ştefan sufla în acel instrument întortocheat şi din cale afară de masiv, Aristiţa se topea, văzând cu ochii, de dragul lui. După trei luni, pe inelarul ei, poposise o verighetă aidoma cu cea a lui Ştefan...
Biriţa fu a doua...
Într-o duminică, Chiviţa îi spusese:
- Hai cu mine fato, la stadion!
- Ce să facem acolo Chiviţo? Ai înnebunit?
- Biriţo, dacă vom sta toată ziua în casă n-o să ne mai mărităm în vecii vecilor!
- Ai dreptate, dar o să ne găsim alesul la stadion?
- Ei, cine ştie, închisese discuţia Chiviţa.
Într-adevăr, aceasta nu îşi găsi perechea acolo, dar Biriţa da...
În spatele lor stătea un tânăr, pe care avea să afle mai târziu că-l cheamă Florin, iar în timpul în care nu era suporter ocupa postul de instalator la o centrală de bloc. Auzea din gura lui numai cuvinte necunoscute ei precum vinclu sau inter şi ajunse rapid, în mai puţin de 90 de minute, la concluzia că acel bărbat cult este alesul inimii ei.
A treia se căsători Chiviţa...
În ziua căsătoriei Biriţei, pierduse prea mult timp cu alegerea toaletei şi era, cât pe ce, să întârzie la ceremonia civilă. Se urcase într-un taximetru şi spusese scurt:
- Băiete, la Starea Civilă!
Şoferul, un tânăr de vreo 22 de ani, ce mai răspundea pe lângă apelativul anterior şi la numele de Sorin, îi replicase amuzat:
- Dar nu vrei mai întâi să ne cunoaştem?
În mod normal, ar fi trebuit să-şi piardă cumpătul şi să-i zică vreo câteva vorbe. Chiviţa îşi pierdu însă capul şi după două luni era din nou la Starea Civilă, dar de data aceasta în calitate de „subiect”.
Ultima fu Dimiţa...
Era un sfârşit de noiembrie, ploios şi rece, iar fata stătea la fereastră şi se gândea la toate cele întâmplate în acel an. Prietenele ei erau acum la casa lor şi numai ea, probabil, avea să rămână fată bătrână. Din când în când, se ducea la oglindă şi se cerceta atent, plângându-şi de milă: „Dimiţo, Dimiţo mai ai puţin şi treci pe 19 ani. Uite cum trece timpul şi tu tot singură...”
Bătăia în uşă o trezise din durere şi coşmar. Băiatul de la compania de electricitate venise să citească contoarul.Ceru un scaun pentru a vedea mai de aproape, iar atunci când el se urcă, ea îi dădu o replică dintr-o celebră scenetă umoristică: „Viteazule, voinicule!” Începură amândoi să râdă şi, tot într-o distracţie, o ţinură până în ajunul Revelionului când Emil o luă de soţie.
Erau ca o familie mare. Toate aniversările, onomasticile şi tot ce mai putea fi inventat ca motiv pentru o petrecere se derulau împreună. Singurul inconvenient era că absolut toţi locuiau acum în garsoniere. Spaţiul strâmt nu le permitea să se desfăşoare în voie. Cel mai înfiorător moment era atunci când Ştefan ţinea morţiş să le cânte la tubă vreo nouă piesă învăţată. Geamurile zăngăneau lugubru, iar eventualele dopuri de ceară din urechi intrau într-o acerbă concurenţă cu cele ale sticlelor de şampanie.
Din când în când, se mai nimerea că vreo petrecere coincidea cu meciurile echipei naţionale. Florin, rămas acelaşi pasionat înrăit după fotbal, ţinea morţiş să „asculte” meciul. Asta nu însemna altceva decât faptul că difuzoarele televizorului se umflau ca pânzele unei corăbii, în timp ce suporterul nostru încerca să le acopere cu un vocabular, de asemenea necunoscut Biriţei.
Probabil că ideea mocnea de mult timp în minţile celor opt. Într-o zi, când se întâlniră aşa, fără un pretext anume, Dimiţa spuse:
- Măi fraţilor, ce-ar fi să ne mutăm cu toţii în aceeaşi casă?
- Eşti fantastică soro, îi spuse Aristiţa, ştii că şi eum-am gândit la acelaşi lucru?
- Şi eu, spuseră simultan Biriţa şi Chiviţa.
- Şi noi, adăugară bărbaţii, într-un cor constituit ad-hoc.
Zis, dar greu de făcut...
Cei patru soţi îşi puseră pe tapet toate posibilităţile de acţiune.
Ştefan vorbi cu un maior care avea o vecină contabilă la Spaţiul Locativ.
Florin tocmai reparase WC-ul şoferului directorului aceleiaşi instituţii.
Sorin aştepta cuminte, în fiecare zi, în faţa scării unde locuia şefa serviciului personal, ce întârzia la servici cu o regularitate de ceasornic.
Emil...
Ei, Emil nu putea face nimic, dar se perpelea îngrozitor...
În fine, după câteva luni obţinură acceptul de a se muta într-o casă naţionalizată unde ultima bătrână ce locuise acolo, şi ea temporar, se dusese definitiv într-un loc unde toţi sunt proprietari.
Casa arăta jalnic. Pereţi scorojiţi, uşi crăpate, duşumele umflate. După câteva luni de muncă totul era gata.
Structura clădirii era interesantă. În centrul ei, la parter, se afla un salon imens ce acoperea cam trei sferturi din suprafaţa imobilului. De o parte şi de alta, erau două scări ce corespundeau tot atâtor uşi dinspre stradă. Pe fiecare din ele, se urca la primul etaj unde, de o parte şi de alta, era câte o cameră. Scările continuau până la cel de-al doilea cat unde structura etajului inferior se repeta identic.
Traseră la sorţi cum să se mute. Ordinea alfabetică supuse şi dezordinea hazardului, iar în final, Aristiţa şi Biriţa se mutară la etajul întâi, prima în stânga şi a doua în dreapta. Evident, Chiviţa şi Dimiţa ocupară, în aceeaşi ordine, camerele ultimului etaj.
Din acel moment, „familia” începu să convieţuiască zi de zi şi ceas de ceas. Se aşezau cu toţii la masă în salonul de la parter, tot acolo se uitau la televizor şi de câte ori era prilejul dansau îndrăcit.
Începuseră să se strige pe diminutive.
Aristiţa devenise Tiţa, Biriţa se redusese la Riţa, Chiviţa la Viţa, iar din Dimiţa rămăsese numai Miţa...
Totul decurgea perfect. Se părea că nimeni şi nimic nu le putea strica vreodată atmosfera pe care şi-o construiseră cu atâta sârg.
Într-o duminică dimineaţă de vară, Sorin veni cu propunerea.
- Băieţi, n-aţi avea şi voi un chef de pescuit astăzi?
Evident nu aşteptă răspunsul fiind sigur de acceptul tuturor.
- Venim pe la prânz fetelor, strigă Sorin, din faţa casei, în timp ce încălzea maşina.
Într-adevăr, pe la prânz, sosiră... nu soţii lor, aşa cums-ar fi aşteptat, ci doi oameni în uniformă ce le rugau să se deplaseze la morgă şi să-i identifice. Avuseseră un groaznic accident.
Uite-aşa, Tiţa, Riţa, Viţa şi cu Miţa rămaseră vădane...
Mă vei întreba poate, dragă cititorule, ce legătură aveau cele patru femei cu grupul lui Klein? Te voi lămuri îndată...
Grupul ăsta al lui Klein este o treabă matematică dintre cele mai serioase. Închide ochii şi gândeşte-te la un pătrat. Dacă ţi-e greu, poţi să-l şi desenezi pe un colţ de hârtie.
Nu, stai!
Deschide ochii mai întâi!
Uită-te acum bine la vârfurile pătratului!
Ce îţi spun acestea? Nimic?
Să-ţi spun drept, nici eu nu prea mor de dragul lor, dar lui Klein ăsta, i-au plăcut tare mult. A stat el şi a cugetat şi a constatat că dacă le simetrizezi faţă de o „verticală” dusă prin centrul pătratului tot în ele ajungi. La fel se întâmplă şi pe „orizontală”, dar şi faţă de centrul pătratului. Prin urmare, vârfurile acelea sunt „captive”, depinzând unele de alteleîntr-un ameţitor joc. Niciunul nu ar putea fi vreodată eliminat fără ca simetria, armonia să nu dispară definitiv.
Tiţa, Riţa, Viţa şi cu Miţa intraseră astfel, fără voie, în selectul, dar rigidul grup al lui Klein.
Stăteau cât era ziulica de mare, rezemate de balustrade, în dreptul camerelor lor şi se uitau unele la altele. Din când în când îşi mai aruncau câte o vorbă:
- Ai spus ceva Riţo?
- Nu Tiţo, nimic...
- Înseamnă că mi s-a părut...
Nu mai mâncau în salon de când rămăseseră singure. Fiecare se retrăgea în cămăruţa ei şi, într-o rână, pe marginea patului, „ciugulea” ceva cât să nu moară de foame.
Sumbru, nu?
De data aceasta, staţi liniştiţi, nu mai omor pe nimeni!
Într-o seară, scandalul izbucni pe neaşteptate, aşa, ca o ploaie torenţială de vară după o zi toridă în care toată lumea este moleşită.
Femeile stăteau, ca de obicei, rezemate de balustradă, privind din când în când una spre cealaltă.
Miţa, ce mereu avea iniţiativa, sparse tăcerea:
- Fetelor, hai să facem ceva pentru a ieşi din starea aceasta! Suntem încă destul de tinere. O să înnebunim dacă o să continuăm să ne uităm aşa, una la alta, cât e ziua de lungă.
Toate patru se gândiseră la acelaşi lucru dar, în afară de Miţa, niciuna nu avusese curajul să deschidă discuţia. Dacă prietenele ei o vor acuza de frivolitate? Nu trecuse niciun an de la dispariţia soţilor lor, iar ele să se gândească la altceva?
Prima care replică fu Riţa:
- Bravos Miţo, ce propui, să mergem de-acum la bărbaţi?
- Dar n-am vrut să spun asta, replică iniţiatoarea discuţiei.
- Ei hai, interveni şi Viţa, numai tu eşti vinovată de toate cele. Dacă nu aveai ideea tâmpită să ne mutăm cu toţii împreună poate şi în ziua de azi eram cu bărbatu’meu. Aşa, acum mă uit la tine ca o proastă!
Dintr-un spirit justiţiar, dar vrând să şi refacă echilibrul de forţe, Tiţa încercă să aplaneze conflictul:
- Hai fetelor, nu vă certaţi, ştiţi doar că toţi am fost de acord cu asta!
- Da, dar cine a fost prima care i-a ţinut partea ăsteia. Nu tu? ieşi la atac, mai abitir, Viţa.
Seara se încinse rău de tot şi numai uşa trântită la camera Miţei se constitui într-un armistiţiu, din nefericire temporar.
Începând de a doua zi, atmosfera se schimbă. Ceea ce reuşise Miţa, cu toată antipatia atrasă asupra ei, fusese faptul că femeile începuseră să se mai mişte de colo-colo prin casă.
Tragedia era că nu dăduseră la pace nicidecum. Erau supărate „pe verticală”. Tiţa cu Viţa în partea stângă a casei şi Riţa cu Miţa în cea dreaptă. Atunci când vroiau să coboare scara, ce ar fi găzduit cu uşurinţă două persoane pe aceleaşi trepte, se aşteptau una pe cealaltă. Dacă, de exemplu, Miţa dorea să coboare, atunci Riţa intra în camera ei, pufnind şi trântind uşa ostentativ. Dacă invers, Riţa cobora scara, Miţa stătea la etaj, rezemată de balustradă şi plescăind din limbă un: „tţ tţ tţ...”. Situaţia se petrecea simetric pe partea stângă a casei.
Partea distractivă ţinea de comunicare. Viţa şi Riţa vorbeau pe diagonală, între etaje, iar celelalte două procedau la fel. În momentul în care amândouă „cuplurile” aveau ceva important de transmis ieşea o hărmălaie de nedescris. Fiecare reprezentantă a grupului ridica vocea pentru a o acoperi pe opozanta ei. La un moment dat nu se mai înţelegea nimic şi totul se sfârşea într-o pauză penibilă. Ca la un semnal, începea a doua repriză, apoi a treia şi aşa mai departe până când un arbitru nevăzut le trimitea la vestiare...
Situaţia se complică în ziua în care primiră o înştiinţare cum că imobilul în care locuiau fusese revendicat şi câştigat în instanţă de nepoţii fostului proprietar din anii ’40.
Aceştia se înfiinţară într-o după-amiază şi le puseră în vedere ca în câteva luni să elibereze imobilul. Aveau de gând să reamenajeze clădirea pentru o casă de modă.
Fiecare dintre cele patru femei începu să se gândească încotro să apuce. Certurile se înteţiră şi acum, mai abitir ca înainte, fiecare dând vina pe cealaltă, acuzându-se pentru păcatul „originar”.
Viţa fu prima care anunţă că părăseşte corabia.O nepoată, ce locuia la ţară, se oferise să o găzduiască. Bagajele, de altfel nu prea multe, fură gata într-o seară. Plecă, a doua zi dimineaţă, îmbrăţişându-se cu Riţa şi uitându-se pe furiş către celelalte, dar nespunându-le nici măcar un cuvânt.
După nici o lună, Tiţa ieşi şi ea din scenă... Sora ei mai mică, ce se căsătorise în Italia, o chemase la ea. Avea şi o slujbă pregătită, de baby-sitter la nişte familii înstărite din zonă.
Cu toate că în casă mai locuiau numai cele două prietene din tinereţe, atmosfera era tristă. În continuare nu îşi vorbeau, iar acum nici măcar nu mai aveau ocazia să se întâlnească. Miţa urca la ultimul etaj, în timp ce Riţa, pe cealaltă scară, se oprea mai devreme.
Miţei, încă în putere, i se oferise şansa de a locui într-un apartament din alt oraş, cumpărat de o familie ce lucra în străinătate, cu singura condiţie de a-l întreţine în bună stare. Era o situaţie relativ temporară, dar nu avea de ales.
Riţa, de mai multă vreme, îngrijea un copil al unei familii ocupate cu prea multe afaceri. Aceştia, înţelegând situaţia ei disperată, îi propuseseră ca să locuiască într-o magazie pe care aveau să o amenajeze cu singura condiţie de a avea grijă, în continuare, de odraslă.
Cu toate acestea, cele două femei nu se îndurau să plece. Aveau bagajele pregătite, de săptămâni de zile, dar pasul era atât de greu de făcut. Chiar dacă nu îşi vorbeau, erau legate de atâtea şi atâtea amintiri petrecute între zidurile clădirii.
În dimineaţa în care muncitorii bătură la uşă, Miţa şi Riţa coborâră încet treptele, cufundate în oceanul de gânduri ce le invadase, de atâta timp, sufletele. Se întâlniră în faţa aceleiaşi uşi, iar lacrimile puseră, definitiv, capăt unei situaţii absurde. Se îmbrăţişară şi apoi, fără să se mai uite înapoi, plecară în direcţii opuse, lăsând uşa casei deschisă, dar închizând, definitiv, un capitol de viaţă...
În copilărie, locuiseră în acelaşi cartier mărginaş, învăţaseră la aceeaşi şcoală şi luau, cu mici excepţii ce întăreau regula, cam aceleaşi note.
Pe la vârsta majoratului, într-un interval de un an, se căsătoriseră tuspatru.
Aristiţa îl cunoscuse pe Ştefan, instrumentist la tubă în fanfară, la serbările dedicate Zilei Unirii ce se desfăşurau în clădirea Casei Armatei. Se dusese din curiozitate. Întotdeauna fusese atrasă de uniformele militare cu epoleţii aceia strălucitori, încărcaţi de simboluri pe care avea să nu le priceapă niciodată.
În timp ce Ştefan sufla în acel instrument întortocheat şi din cale afară de masiv, Aristiţa se topea, văzând cu ochii, de dragul lui. După trei luni, pe inelarul ei, poposise o verighetă aidoma cu cea a lui Ştefan...
Biriţa fu a doua...
Într-o duminică, Chiviţa îi spusese:
- Hai cu mine fato, la stadion!
- Ce să facem acolo Chiviţo? Ai înnebunit?
- Biriţo, dacă vom sta toată ziua în casă n-o să ne mai mărităm în vecii vecilor!
- Ai dreptate, dar o să ne găsim alesul la stadion?
- Ei, cine ştie, închisese discuţia Chiviţa.
Într-adevăr, aceasta nu îşi găsi perechea acolo, dar Biriţa da...
În spatele lor stătea un tânăr, pe care avea să afle mai târziu că-l cheamă Florin, iar în timpul în care nu era suporter ocupa postul de instalator la o centrală de bloc. Auzea din gura lui numai cuvinte necunoscute ei precum vinclu sau inter şi ajunse rapid, în mai puţin de 90 de minute, la concluzia că acel bărbat cult este alesul inimii ei.
A treia se căsători Chiviţa...
În ziua căsătoriei Biriţei, pierduse prea mult timp cu alegerea toaletei şi era, cât pe ce, să întârzie la ceremonia civilă. Se urcase într-un taximetru şi spusese scurt:
- Băiete, la Starea Civilă!
Şoferul, un tânăr de vreo 22 de ani, ce mai răspundea pe lângă apelativul anterior şi la numele de Sorin, îi replicase amuzat:
- Dar nu vrei mai întâi să ne cunoaştem?
În mod normal, ar fi trebuit să-şi piardă cumpătul şi să-i zică vreo câteva vorbe. Chiviţa îşi pierdu însă capul şi după două luni era din nou la Starea Civilă, dar de data aceasta în calitate de „subiect”.
Ultima fu Dimiţa...
Era un sfârşit de noiembrie, ploios şi rece, iar fata stătea la fereastră şi se gândea la toate cele întâmplate în acel an. Prietenele ei erau acum la casa lor şi numai ea, probabil, avea să rămână fată bătrână. Din când în când, se ducea la oglindă şi se cerceta atent, plângându-şi de milă: „Dimiţo, Dimiţo mai ai puţin şi treci pe 19 ani. Uite cum trece timpul şi tu tot singură...”
Bătăia în uşă o trezise din durere şi coşmar. Băiatul de la compania de electricitate venise să citească contoarul.Ceru un scaun pentru a vedea mai de aproape, iar atunci când el se urcă, ea îi dădu o replică dintr-o celebră scenetă umoristică: „Viteazule, voinicule!” Începură amândoi să râdă şi, tot într-o distracţie, o ţinură până în ajunul Revelionului când Emil o luă de soţie.
Erau ca o familie mare. Toate aniversările, onomasticile şi tot ce mai putea fi inventat ca motiv pentru o petrecere se derulau împreună. Singurul inconvenient era că absolut toţi locuiau acum în garsoniere. Spaţiul strâmt nu le permitea să se desfăşoare în voie. Cel mai înfiorător moment era atunci când Ştefan ţinea morţiş să le cânte la tubă vreo nouă piesă învăţată. Geamurile zăngăneau lugubru, iar eventualele dopuri de ceară din urechi intrau într-o acerbă concurenţă cu cele ale sticlelor de şampanie.
Din când în când, se mai nimerea că vreo petrecere coincidea cu meciurile echipei naţionale. Florin, rămas acelaşi pasionat înrăit după fotbal, ţinea morţiş să „asculte” meciul. Asta nu însemna altceva decât faptul că difuzoarele televizorului se umflau ca pânzele unei corăbii, în timp ce suporterul nostru încerca să le acopere cu un vocabular, de asemenea necunoscut Biriţei.
Probabil că ideea mocnea de mult timp în minţile celor opt. Într-o zi, când se întâlniră aşa, fără un pretext anume, Dimiţa spuse:
- Măi fraţilor, ce-ar fi să ne mutăm cu toţii în aceeaşi casă?
- Eşti fantastică soro, îi spuse Aristiţa, ştii că şi eum-am gândit la acelaşi lucru?
- Şi eu, spuseră simultan Biriţa şi Chiviţa.
- Şi noi, adăugară bărbaţii, într-un cor constituit ad-hoc.
Zis, dar greu de făcut...
Cei patru soţi îşi puseră pe tapet toate posibilităţile de acţiune.
Ştefan vorbi cu un maior care avea o vecină contabilă la Spaţiul Locativ.
Florin tocmai reparase WC-ul şoferului directorului aceleiaşi instituţii.
Sorin aştepta cuminte, în fiecare zi, în faţa scării unde locuia şefa serviciului personal, ce întârzia la servici cu o regularitate de ceasornic.
Emil...
Ei, Emil nu putea face nimic, dar se perpelea îngrozitor...
În fine, după câteva luni obţinură acceptul de a se muta într-o casă naţionalizată unde ultima bătrână ce locuise acolo, şi ea temporar, se dusese definitiv într-un loc unde toţi sunt proprietari.
Casa arăta jalnic. Pereţi scorojiţi, uşi crăpate, duşumele umflate. După câteva luni de muncă totul era gata.
Structura clădirii era interesantă. În centrul ei, la parter, se afla un salon imens ce acoperea cam trei sferturi din suprafaţa imobilului. De o parte şi de alta, erau două scări ce corespundeau tot atâtor uşi dinspre stradă. Pe fiecare din ele, se urca la primul etaj unde, de o parte şi de alta, era câte o cameră. Scările continuau până la cel de-al doilea cat unde structura etajului inferior se repeta identic.
Traseră la sorţi cum să se mute. Ordinea alfabetică supuse şi dezordinea hazardului, iar în final, Aristiţa şi Biriţa se mutară la etajul întâi, prima în stânga şi a doua în dreapta. Evident, Chiviţa şi Dimiţa ocupară, în aceeaşi ordine, camerele ultimului etaj.
Din acel moment, „familia” începu să convieţuiască zi de zi şi ceas de ceas. Se aşezau cu toţii la masă în salonul de la parter, tot acolo se uitau la televizor şi de câte ori era prilejul dansau îndrăcit.
Începuseră să se strige pe diminutive.
Aristiţa devenise Tiţa, Biriţa se redusese la Riţa, Chiviţa la Viţa, iar din Dimiţa rămăsese numai Miţa...
Totul decurgea perfect. Se părea că nimeni şi nimic nu le putea strica vreodată atmosfera pe care şi-o construiseră cu atâta sârg.
Într-o duminică dimineaţă de vară, Sorin veni cu propunerea.
- Băieţi, n-aţi avea şi voi un chef de pescuit astăzi?
Evident nu aşteptă răspunsul fiind sigur de acceptul tuturor.
- Venim pe la prânz fetelor, strigă Sorin, din faţa casei, în timp ce încălzea maşina.
Într-adevăr, pe la prânz, sosiră... nu soţii lor, aşa cums-ar fi aşteptat, ci doi oameni în uniformă ce le rugau să se deplaseze la morgă şi să-i identifice. Avuseseră un groaznic accident.
Uite-aşa, Tiţa, Riţa, Viţa şi cu Miţa rămaseră vădane...
Mă vei întreba poate, dragă cititorule, ce legătură aveau cele patru femei cu grupul lui Klein? Te voi lămuri îndată...
Grupul ăsta al lui Klein este o treabă matematică dintre cele mai serioase. Închide ochii şi gândeşte-te la un pătrat. Dacă ţi-e greu, poţi să-l şi desenezi pe un colţ de hârtie.
Nu, stai!
Deschide ochii mai întâi!
Uită-te acum bine la vârfurile pătratului!
Ce îţi spun acestea? Nimic?
Să-ţi spun drept, nici eu nu prea mor de dragul lor, dar lui Klein ăsta, i-au plăcut tare mult. A stat el şi a cugetat şi a constatat că dacă le simetrizezi faţă de o „verticală” dusă prin centrul pătratului tot în ele ajungi. La fel se întâmplă şi pe „orizontală”, dar şi faţă de centrul pătratului. Prin urmare, vârfurile acelea sunt „captive”, depinzând unele de alteleîntr-un ameţitor joc. Niciunul nu ar putea fi vreodată eliminat fără ca simetria, armonia să nu dispară definitiv.
Tiţa, Riţa, Viţa şi cu Miţa intraseră astfel, fără voie, în selectul, dar rigidul grup al lui Klein.
Stăteau cât era ziulica de mare, rezemate de balustrade, în dreptul camerelor lor şi se uitau unele la altele. Din când în când îşi mai aruncau câte o vorbă:
- Ai spus ceva Riţo?
- Nu Tiţo, nimic...
- Înseamnă că mi s-a părut...
Nu mai mâncau în salon de când rămăseseră singure. Fiecare se retrăgea în cămăruţa ei şi, într-o rână, pe marginea patului, „ciugulea” ceva cât să nu moară de foame.
Sumbru, nu?
De data aceasta, staţi liniştiţi, nu mai omor pe nimeni!
Într-o seară, scandalul izbucni pe neaşteptate, aşa, ca o ploaie torenţială de vară după o zi toridă în care toată lumea este moleşită.
Femeile stăteau, ca de obicei, rezemate de balustradă, privind din când în când una spre cealaltă.
Miţa, ce mereu avea iniţiativa, sparse tăcerea:
- Fetelor, hai să facem ceva pentru a ieşi din starea aceasta! Suntem încă destul de tinere. O să înnebunim dacă o să continuăm să ne uităm aşa, una la alta, cât e ziua de lungă.
Toate patru se gândiseră la acelaşi lucru dar, în afară de Miţa, niciuna nu avusese curajul să deschidă discuţia. Dacă prietenele ei o vor acuza de frivolitate? Nu trecuse niciun an de la dispariţia soţilor lor, iar ele să se gândească la altceva?
Prima care replică fu Riţa:
- Bravos Miţo, ce propui, să mergem de-acum la bărbaţi?
- Dar n-am vrut să spun asta, replică iniţiatoarea discuţiei.
- Ei hai, interveni şi Viţa, numai tu eşti vinovată de toate cele. Dacă nu aveai ideea tâmpită să ne mutăm cu toţii împreună poate şi în ziua de azi eram cu bărbatu’meu. Aşa, acum mă uit la tine ca o proastă!
Dintr-un spirit justiţiar, dar vrând să şi refacă echilibrul de forţe, Tiţa încercă să aplaneze conflictul:
- Hai fetelor, nu vă certaţi, ştiţi doar că toţi am fost de acord cu asta!
- Da, dar cine a fost prima care i-a ţinut partea ăsteia. Nu tu? ieşi la atac, mai abitir, Viţa.
Seara se încinse rău de tot şi numai uşa trântită la camera Miţei se constitui într-un armistiţiu, din nefericire temporar.
Începând de a doua zi, atmosfera se schimbă. Ceea ce reuşise Miţa, cu toată antipatia atrasă asupra ei, fusese faptul că femeile începuseră să se mai mişte de colo-colo prin casă.
Tragedia era că nu dăduseră la pace nicidecum. Erau supărate „pe verticală”. Tiţa cu Viţa în partea stângă a casei şi Riţa cu Miţa în cea dreaptă. Atunci când vroiau să coboare scara, ce ar fi găzduit cu uşurinţă două persoane pe aceleaşi trepte, se aşteptau una pe cealaltă. Dacă, de exemplu, Miţa dorea să coboare, atunci Riţa intra în camera ei, pufnind şi trântind uşa ostentativ. Dacă invers, Riţa cobora scara, Miţa stătea la etaj, rezemată de balustradă şi plescăind din limbă un: „tţ tţ tţ...”. Situaţia se petrecea simetric pe partea stângă a casei.
Partea distractivă ţinea de comunicare. Viţa şi Riţa vorbeau pe diagonală, între etaje, iar celelalte două procedau la fel. În momentul în care amândouă „cuplurile” aveau ceva important de transmis ieşea o hărmălaie de nedescris. Fiecare reprezentantă a grupului ridica vocea pentru a o acoperi pe opozanta ei. La un moment dat nu se mai înţelegea nimic şi totul se sfârşea într-o pauză penibilă. Ca la un semnal, începea a doua repriză, apoi a treia şi aşa mai departe până când un arbitru nevăzut le trimitea la vestiare...
Situaţia se complică în ziua în care primiră o înştiinţare cum că imobilul în care locuiau fusese revendicat şi câştigat în instanţă de nepoţii fostului proprietar din anii ’40.
Aceştia se înfiinţară într-o după-amiază şi le puseră în vedere ca în câteva luni să elibereze imobilul. Aveau de gând să reamenajeze clădirea pentru o casă de modă.
Fiecare dintre cele patru femei începu să se gândească încotro să apuce. Certurile se înteţiră şi acum, mai abitir ca înainte, fiecare dând vina pe cealaltă, acuzându-se pentru păcatul „originar”.
Viţa fu prima care anunţă că părăseşte corabia.O nepoată, ce locuia la ţară, se oferise să o găzduiască. Bagajele, de altfel nu prea multe, fură gata într-o seară. Plecă, a doua zi dimineaţă, îmbrăţişându-se cu Riţa şi uitându-se pe furiş către celelalte, dar nespunându-le nici măcar un cuvânt.
După nici o lună, Tiţa ieşi şi ea din scenă... Sora ei mai mică, ce se căsătorise în Italia, o chemase la ea. Avea şi o slujbă pregătită, de baby-sitter la nişte familii înstărite din zonă.
Cu toate că în casă mai locuiau numai cele două prietene din tinereţe, atmosfera era tristă. În continuare nu îşi vorbeau, iar acum nici măcar nu mai aveau ocazia să se întâlnească. Miţa urca la ultimul etaj, în timp ce Riţa, pe cealaltă scară, se oprea mai devreme.
Miţei, încă în putere, i se oferise şansa de a locui într-un apartament din alt oraş, cumpărat de o familie ce lucra în străinătate, cu singura condiţie de a-l întreţine în bună stare. Era o situaţie relativ temporară, dar nu avea de ales.
Riţa, de mai multă vreme, îngrijea un copil al unei familii ocupate cu prea multe afaceri. Aceştia, înţelegând situaţia ei disperată, îi propuseseră ca să locuiască într-o magazie pe care aveau să o amenajeze cu singura condiţie de a avea grijă, în continuare, de odraslă.
Cu toate acestea, cele două femei nu se îndurau să plece. Aveau bagajele pregătite, de săptămâni de zile, dar pasul era atât de greu de făcut. Chiar dacă nu îşi vorbeau, erau legate de atâtea şi atâtea amintiri petrecute între zidurile clădirii.
În dimineaţa în care muncitorii bătură la uşă, Miţa şi Riţa coborâră încet treptele, cufundate în oceanul de gânduri ce le invadase, de atâta timp, sufletele. Se întâlniră în faţa aceleiaşi uşi, iar lacrimile puseră, definitiv, capăt unei situaţii absurde. Se îmbrăţişară şi apoi, fără să se mai uite înapoi, plecară în direcţii opuse, lăsând uşa casei deschisă, dar închizând, definitiv, un capitol de viaţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu