04 mai 2007

TELEFONUL


- În final, Vasile, îţi dorim multă sănătate şi, să nu uiţi, vei fi oricând binevenit printre noi. Primeşte din partea noastră un baston şi un celular. Îţi dăruim bastonul nu ca, Doamne fereşte, să ai nevoie de el vreodată, ci să ne mai ciomăgeşti din când în când atunci când nu vom fi demni de munca pe care ai început-o acum 40 de ani. Celularul, cu toate că ştim cât urăşti mijloacele astea moderne de comunicaţii, te rugăm să-l porţi mereu la tine, ca să te putem contacta, dar şi invers, de câte ori avem nevoie. Ţi-am făcut şi abonament cu minute incluse că să nu te îngrijeşti de asta. Să trăieşti mulţi, mulţi ani!
Aşa îşi încheie alocuţiunea directorul Dumitru, cu ocazia pensionării contabilului şef.
Vasile lucrase, de când se ştia, numai în această întreprindere. Prinsese toate schimbările posibile: de la anii de deschidere economică din deceniul al şaptelea, la cei de criză din al nouălea, iar acum, după transformările revoluţionare, trebuise să facă o adevărată echilibristică printre conturi şi raportări pentru ca unitatea să reziste.
Fusese iubit de colectiv, în fine, de cei care erau în măsură să-i aprecieze munca.
De la un timp obosise. Nu mai putea înţelege „schimbările schimbărilor” ce se petreceau de la o lună la alta. Dacă ceva mergea bine, apărea vreo Ordonanţă de Urgenţă sau cine ştie ce Lege care dădeau peste cap tot ce putea funcţiona corect. Se constata apoi că acestea erau eronate şi apărea o altă Ordonanţă de modificare a Ordonanţei şi tot aşa, nu se mai termina...
Mai putea rămâne vreo 2-3 ani măcar ca şi consultant. Nu mai vroia însă. Se săturase şi, uitându-se înapoi către atâţia şi atâţia prieteni trecuţi în veşnicie, dorea să-şi petreacă ultimii ani de viaţă în linişte.
Directorul îl convinsese, într-o dimineaţă, că ar fi mai bine pentru sănătatea lui ca să se retragă. De fapt, îi găsise o succesoare cu picioare prea lungi pentru a nu fi avansată...
Vasile îşi făcuse un calcul rapid şi ajunsese la concluzia că pensia îi va fi suficientă pentru un trai decent. Nu ar mai fi avut cheltuieli aşa de mari, iar acasă se mulţumea cu puţin. De când îi murise nevasta, erau trei ani de atunci, învăţase să se autogospodărească. Îşi făcea o friptură şi nişte cartofi prăjiţi sau tot felul de astfel de expediente şi îi ajungea. Ştia că, la vârsta lui, nu ar mai trebui să mănânce atâta carne. Avea însă nevoie de energie pentru munca aceea infernală.
Prima zi de pensie fu ciudată. Se trezi de dimineaţă, îşi prepară cafeaua şi se îmbrăcă rapid. Când să iasă pe uşă îşi aduse aminte de noua lui situaţie. Plecă totuşi agale către birou. Ajuns în apropierea întreprinderii, se opri lângă un copac şi începu să privească cum foştii colegi intrau, unul câte unul, pe poarta acesteia. După ce şi ultimul salariat sosi, Vasile plecă agale, fără o direcţie anume, dar cu o uşoară strângere de inimă. Era liber să facă tot ce dorea. Merse prin piaţă şi îşi cumpără tot felul de bunătăţi, pe care, până mai ieri, le elimina din raţia lui zilnică. Nu era zgârcit şi nici prea cumpătat în alimentaţie, dar mereu mânca pe fugă, de parcă în momentul următor ar fi avut ceva important de rezolvat. Sosit acasă, se aşeză în fotoliu, la căldură şi luă o carte, la întâmplare, din bibliotecă. Avea acum timp să citească. Trecuseră mulţi ani de când lecturile nu mai curgeau, aşa, ca în tinereţe. Niciodată nu se culcase fără o carte lângă el. Citea însă mereu câteva pagini, parcă din ce în ce mai puţine şi adormea. Cădea în acel somn greu şi chinuit al omului veşnic ocupat.
După câteva luni, sosi iarna... Între timp, din cauza inflaţiei, pensia ajunsese să nu îi mai fie suficientă. Până atunci, mai folosise din rezervele adunate, aşa, pentru zile negre. „Dacă mai toată ziua stau în fotoliu şi citesc”, îşi spuse Vasile, „ce-ar fi să îl mut în dormitor şi să închid caloriferul din sufragerie. În fond, de când am ieşit la pensie, nu m-a mai vizitat nimeni. Ce nevoie am acolo de căldură”, conchise el. Se duse, uşor jenat, de parcă un martor nevăzut i-ar fi urmărit mişcările şi răsuci butonul calorimetrului la zero.
Prima factură la întreţinere îl puse pe gânduri. „Ce-ar fi să mă aşez în pat şi să mă învelesc cu plapuma”, gândi el. „În fond, e şi mai bine dacă stau întins. Întotdeauna am avut probleme cu picioarele”, mai adăugă în sinea lui, în timp ce răsucea la zero şi butonul calorimetrului din dormitor.
Situaţia financiară parcă i se mai redresase. Nu mai avea cheltuieli aşa de mari cu întreţinerea casei. În plus, de când se mutase în dormitor, nu mai folosea decât veioza şi, astfel, făcea economie la curent. În zilele în care nu ieşea din casă renunţase la bărbierit, iar din delicatese eliminase una câte una, având pentru fiecare câte un contraargument.
În urma unor analize ce nu se dovediră prea îmbucurătoare, renunţă într-o zi la carne. Se mulţumea acum cu cartofi fierţi, iar, uneori, îi mai îmbunătăţea cu niscaiva legume de sezon.
Trecuseră doi ani de la pensionare. În acest timp, nu-şi mai văzuse niciunul din foştii colegi. Probabil sunt ocupaţi, îşi spunea de fiecare dată. Mai au ei timp pentru un bătrân ca mine?
Într-o zi, răsfoind un album, regăsi o fotografie pe care o credea demult pierdută: era el împreună cu directorul Dumitru, pe atunci un simplu stagiar, la una din partidele de pescuit. Fuseseră nişte zile grozave. Se distraseră pe cinste, împreună cu soţiile. Plecaseră în Deltă, echipaţi cu toate cele, locuiseră la cort şi se bucuraseră câteva zile ca nişte copii. De atunci, mai repetaseră de câteva ori experienţa, iar între cei doi se legase o prietenie durabilă.
„Viaţa merge înainte, iar el e mult mai tânăr şi, normal, mult mai ocupat. Sigur nu m-a uitat, dar vezi, măi Vasile, cum trec anii? Uneori şi tu, nu-ţi planifici să faci ceva anume, constatând că până la realizarea efectivă au trecut nepermis de multe zile?”, îşi spuse privindu-se, mustrător, în suflet.
„Ce-ar fi însă ca să-l sun la telefon?” Îşi aduse aminte de celularul primit cadou. „Hai să îi fac o surpriză!”. Nu îl folosise niciodată. Era reticent, ca toţi oamenii trecuţi de o anumită vârstă, în legătură cu aceste dispozitive moderne. Avea impresia că eşti mereu urmărit, că ţi se încalcă intimitatea şi, mai mult, aceste „năzbâtii” – cum le spunea el celularelor, calculatoarelor – anulează, pe zi ce trece, contactul uman. „Oamenii vor ajunge să vorbească la celular şi dacă sunt în aceeaşi cameră”, le spunea el, demult, colegilor. În plus, deveniseră o adevărată modă. Erau persoane cu o situaţie materială precară, dar care îşi rupeau de la gură pentru a-şi cumpăra un celular cât mai modern.
Luă, deci, aparatul şi îl introduse în priză, la încărcat. Când bateria îi indică sarcina maximă, se aşeză în fotoliu şi se pregăti pentru o discuţie lungă, aşa, ca pentru perioada scursă. Deschise celularul. O operatoare robotizată îl anunţă, însă, că nu mai are abonament de un an de zile. „Ei, cine ştie, or fi uitat de abonamentul meu. Numai asta nu au ei pe cap în nebunia aia de la servici”, gândi Vasile cu voce tare. „Tot mai bine este să-l sun pe telefonul fix!” Formă cu grijă numărul pe care-l avea întipărit în minte de o viaţă. La telefon, auzi o voce plăcută:
- Cabinetul domnului director. Cu ce vă pot fi de folos?
- Bună ziua domnişoară, vreau să vorbesc cu domnul Dumitru.
- Cine sunteţi?
- Mă numesc Vasile şi am fost... în fine, sunt un prieten bun de-al dânsului, spuse dându-şi seama că fata este nou angajată.
- O clipă, să văd dacă este în birou.
- Domnule Director, vă caută unul la telefon. Spune că-l cheamă Vasile şi că este un bun prieten de-al dumneavoastră.
„Vasile, Vasile...”, se gândi Dumitru. „Oare să fie el? N-a murit? Oare câţi ani au trecut de când s-a pensionat? Cred că vrea să mă roage ceva, ca toţi pensionarii pisălogi...”
- Spune-i lui Vasile că sunt într-o şedinţă la Prefectură şi că o să-l caut eu, negreşit, altădată!
Închizând telefonul, Vasile se gândi: „Doamne, ce bine că m-am pensionat! Ia uite cum, în continuare, au loc şedinţe peste şedinţe...”
Se ridică din fotoliu, se aşeză în pat şi îşi reluă lectura abandonată cu câteva clipe în urmă, dar parcă de-o veşnicie.
Puţin mai departe, dar suficient de aproape cât să-l ajungă cu mâna, telefonul aştepta un apel strident, dar atât de mângâietor pentru un pensionar.

Niciun comentariu: