Din seara aceea trecuseră mai bine de două luni...
Călin interpretase, în cadrul concertului omagial Beethoven, două piese: Sonata nr.14, op.27 în do diez minor, cunoscută şi sub numele de „Sonata lunii” şi Sonata nr.8, op.13 în Do minor – „Patetica”.
În timp ce claviatura pianului vibra sub starea sa de spirit, alternând între a sorţii împăcare şi nesupunere sau între iubire şi durere, auditoriul se metamorfozase într-o mare de amintiri duioase şi, în acelaşi timp, dureroase.
Finalul concertului fusese un triumf...
După ce ultima notă întregise vraja ţesută prin firele invizibile ale muzicii, în sală se lăsase o tăcere ireală. Timp de câteva secunde, avu senzaţia că este singur.
Poate fusese singur tot timpul...
Din partea a doua a „Pateticii”, adagio cantabile, închisese ochii. Cântase numai cu sufletul, iar acum nici nu mai ştia dacă, într-adevăr, notele răsunaseră de sub degetele sale.
Nu îndrăznea să deschidă ochii...
Dintr-o dată, sala fu cuprinsă de delirul pe care numai arta adevărată îl naşte. Ropote de aplauze, zeci de ovaţii se auziră câteva minute.
Deschise, într-un târziu, ochii ce preluară complici lacrimile spectatorilor. Ce convenţional suna: spectatori... Fuseseră, de fapt, un cuplu: el - care-şi mărturisea dragostea şi ea, sala, ce primea mângâierile acordurilor sale.
În spatele tuturor, în timp ce se înclina primind omagiile, o zărise pe ea. O fracţiune de secundă. O clipă pentru eternitate. Atât durase...
Printre zecile de mâini care aplaudau deasupra capetelor, chipul ei părea a fi fost acolo dintotdeauna.
Dispăruse la fel de brusc cum i se revelase.
Refuzase bis-urile şi pentru că nu vroia să strice vraja care încă mai persista, dar mai ales, alergase ca un nebun pe culoarele Ateneului pentru a o întâlni. Dispăruse în neant şi tot triumful serii se transformase într-o mare deznădejde.
După acea seară a urmat o serie de spectacole susţinute în toate marile oraşe ale ţării. Era peste tot aplaudat, ovaţionat, dar parcă nu mai reuşea să cânte ca atunci...
În acea zi, nu avea concert. Ieşise să se plimbe prin parc, singur, cu gândurile lui. Paşii i se îndreptară, firesc, către „aleea culturii”. Aşa i se spunea, de către majoritatea oamenilor, locului unde se adunau pictorii, sculptorii şi, uneori, poeţii. Era cel mai frumos loc din parc. Copacii seculari străjuiau aleea pavată cu mici pietricele, parcă uitată din timpuri imemoriale şi iertată de asfaltul aproape omniprezent, iar micul lac, aflat la câţiva metri, se ondula uneori în bătaia vântului, sculptând efemere apariţii, combinând într-un fel numai de el ştiut culori venite de aiurea, din frunzele copacilor sau albul difuz al norilor.
În acea parte a parcului convieţuiau artistic toţi îndrăgostiţii de natură. Pictorii, aşezaţi în spatele şevaletelor, încercau să prindă fiecare adiere de vânt, iar sculptorii, pe iarbă, se roteau într-un forfot continuu în jurul pietrelor ce prindeau, cu fiecare zi, sentimente. Uneori, poeţii se plimbau printre pânze şi cioburi declamând versuri ce poate nu aveau să fie scrise niciodată.
Era un colţ de rai...
Călin îi cunoştea aproape pe toţi. Unii dintre ei deveniseră „de-ai locului”, alţii, ocazional, petreceau câte o vară în acel loc, iar apoi dispăreau în căutarea altor paradisuri, din ce în ce mai puţine însă...
Ultimele şevalete erau aliniate într-un mod straniu.Din locul unde se afla, lui Călin i se păru că acestea erau ca nişte cozi de pian în spatele cărora cântau febril nişte artişti nevăzuţi, dar prezenţi, câte o clipă, prin pensulele ce descriau în aer curbe neinventate.
Deodată, o văzu...
Concentrată, picta cu mişcări repezi, de parcă viaţa nu mai avea timp pentru ea.
Călin se retrase în spatele unui copac, începând să o privească atent. Paloarea feţei albe, părul negru ce îi cădea în valuri pe umeri şi ochii, oglinzi ale naturii renăscute, deveniseră acum, pentru el, o realitate. Simţea cum revine la viaţă, iar toată simfonia naturii aşteaptă să reînvie sub degetele lui.
Nu putea, din locul în care se ascunsese, să vadă ceea ce picta. Încercă să-şi imagineze lacul, în acea zi nefiresc de liniştit sau poate unul din falnicii copaci, martor al atâtor vremi trecute.
„Curios lucru, fata ascultă muzică...” gândi Călin, aproape cu voce tare.
Nu mai văzuse niciodată ca un pictor să aibă, în timpul creaţiei, căşti pe cap. Faptul inedit îl contrarie, dar în acelaşi timp, îl şi incită.
„Mor de curiozitate ca să aud, pentru o clipă, ceea ce ascultă” continuă el, începând să facă tot felul de presupuneri.
Excluse repede muzica modernă şi pe cea populară. Este drept, uneori, contrariile pot avea un efect benefic.Sunt multe persoane care se concentrează mai bine asupra unei probleme ascultând, de exemplu, rock and roll. Ea nu intra însă în această categorie. O simţea, o ştia, o înţelegea dintotdeauna.
„Ascultă muzică clasică” avu el revelaţia faptului bănuit, dar aproape sigur împlinit.
Îl măcina acum numele piesei ce-şi dezvăluia identitatea numai acelei fiinţe de care se simţea atras definitiv.
„Poate or fi Anotimpurile lui Vivaldi sau poate Nocturna lui Chopin” spunea în sinea lui, la întâmplare.
Dar oare conta atât de mult ceea ce asculta?
Pentru el, da!
Poate din deformaţie profesională, începuse de mulţi ani să categorisească oamenii după muzica ascultată preferenţial. Chiar dacă locul fruntaş era ocupat de cea simfonică, avea şi aici o împărţire în subcategorii. Astfel, Bach şi Händel ocupau locul secund, Chopin pe cel de-al treilea, urmat de Liszt, Mozart, Schumann, Vivaldi şi lista putea continua.
Pe locul întâi, cine altul putea fi decât el, Marele Beethoven. Continua revoltă a sinelui cu destinul, răzvrătirea permanentă a acordurilor urmate într-o clipă de armonii divine erau, pentru el, de mulţi ani, prilej de extaz, dar şi de permanentă uimire.
Căzuse în visare şi uitase complet de fata ce-i era acum atât de aproape.
Privi din nou, dar în spatele şevaletului nu mai era nimeni...
Alergă, ca şi atunci, într-un suflet.
Pânza înfăţişa un pianist cu ochii închişi, cu capul uşor aplecat pe spate şi cu mâinile nefiresc arcuite deasupra clapelor. În loc de semnătură, într-un colţ scria discret, gingaş: „Te voi iubi mereu pentru muzica ta!”
Lângă şevalet era casetofonul, lăsat deschis. Nu mai era nevoie să asculte pentru că ştia.
Ştia că nu mai avea să o vadă niciodată decât prin muzica lui...
Călin interpretase, în cadrul concertului omagial Beethoven, două piese: Sonata nr.14, op.27 în do diez minor, cunoscută şi sub numele de „Sonata lunii” şi Sonata nr.8, op.13 în Do minor – „Patetica”.
În timp ce claviatura pianului vibra sub starea sa de spirit, alternând între a sorţii împăcare şi nesupunere sau între iubire şi durere, auditoriul se metamorfozase într-o mare de amintiri duioase şi, în acelaşi timp, dureroase.
Finalul concertului fusese un triumf...
După ce ultima notă întregise vraja ţesută prin firele invizibile ale muzicii, în sală se lăsase o tăcere ireală. Timp de câteva secunde, avu senzaţia că este singur.
Poate fusese singur tot timpul...
Din partea a doua a „Pateticii”, adagio cantabile, închisese ochii. Cântase numai cu sufletul, iar acum nici nu mai ştia dacă, într-adevăr, notele răsunaseră de sub degetele sale.
Nu îndrăznea să deschidă ochii...
Dintr-o dată, sala fu cuprinsă de delirul pe care numai arta adevărată îl naşte. Ropote de aplauze, zeci de ovaţii se auziră câteva minute.
Deschise, într-un târziu, ochii ce preluară complici lacrimile spectatorilor. Ce convenţional suna: spectatori... Fuseseră, de fapt, un cuplu: el - care-şi mărturisea dragostea şi ea, sala, ce primea mângâierile acordurilor sale.
În spatele tuturor, în timp ce se înclina primind omagiile, o zărise pe ea. O fracţiune de secundă. O clipă pentru eternitate. Atât durase...
Printre zecile de mâini care aplaudau deasupra capetelor, chipul ei părea a fi fost acolo dintotdeauna.
Dispăruse la fel de brusc cum i se revelase.
Refuzase bis-urile şi pentru că nu vroia să strice vraja care încă mai persista, dar mai ales, alergase ca un nebun pe culoarele Ateneului pentru a o întâlni. Dispăruse în neant şi tot triumful serii se transformase într-o mare deznădejde.
După acea seară a urmat o serie de spectacole susţinute în toate marile oraşe ale ţării. Era peste tot aplaudat, ovaţionat, dar parcă nu mai reuşea să cânte ca atunci...
În acea zi, nu avea concert. Ieşise să se plimbe prin parc, singur, cu gândurile lui. Paşii i se îndreptară, firesc, către „aleea culturii”. Aşa i se spunea, de către majoritatea oamenilor, locului unde se adunau pictorii, sculptorii şi, uneori, poeţii. Era cel mai frumos loc din parc. Copacii seculari străjuiau aleea pavată cu mici pietricele, parcă uitată din timpuri imemoriale şi iertată de asfaltul aproape omniprezent, iar micul lac, aflat la câţiva metri, se ondula uneori în bătaia vântului, sculptând efemere apariţii, combinând într-un fel numai de el ştiut culori venite de aiurea, din frunzele copacilor sau albul difuz al norilor.
În acea parte a parcului convieţuiau artistic toţi îndrăgostiţii de natură. Pictorii, aşezaţi în spatele şevaletelor, încercau să prindă fiecare adiere de vânt, iar sculptorii, pe iarbă, se roteau într-un forfot continuu în jurul pietrelor ce prindeau, cu fiecare zi, sentimente. Uneori, poeţii se plimbau printre pânze şi cioburi declamând versuri ce poate nu aveau să fie scrise niciodată.
Era un colţ de rai...
Călin îi cunoştea aproape pe toţi. Unii dintre ei deveniseră „de-ai locului”, alţii, ocazional, petreceau câte o vară în acel loc, iar apoi dispăreau în căutarea altor paradisuri, din ce în ce mai puţine însă...
Ultimele şevalete erau aliniate într-un mod straniu.Din locul unde se afla, lui Călin i se păru că acestea erau ca nişte cozi de pian în spatele cărora cântau febril nişte artişti nevăzuţi, dar prezenţi, câte o clipă, prin pensulele ce descriau în aer curbe neinventate.
Deodată, o văzu...
Concentrată, picta cu mişcări repezi, de parcă viaţa nu mai avea timp pentru ea.
Călin se retrase în spatele unui copac, începând să o privească atent. Paloarea feţei albe, părul negru ce îi cădea în valuri pe umeri şi ochii, oglinzi ale naturii renăscute, deveniseră acum, pentru el, o realitate. Simţea cum revine la viaţă, iar toată simfonia naturii aşteaptă să reînvie sub degetele lui.
Nu putea, din locul în care se ascunsese, să vadă ceea ce picta. Încercă să-şi imagineze lacul, în acea zi nefiresc de liniştit sau poate unul din falnicii copaci, martor al atâtor vremi trecute.
„Curios lucru, fata ascultă muzică...” gândi Călin, aproape cu voce tare.
Nu mai văzuse niciodată ca un pictor să aibă, în timpul creaţiei, căşti pe cap. Faptul inedit îl contrarie, dar în acelaşi timp, îl şi incită.
„Mor de curiozitate ca să aud, pentru o clipă, ceea ce ascultă” continuă el, începând să facă tot felul de presupuneri.
Excluse repede muzica modernă şi pe cea populară. Este drept, uneori, contrariile pot avea un efect benefic.Sunt multe persoane care se concentrează mai bine asupra unei probleme ascultând, de exemplu, rock and roll. Ea nu intra însă în această categorie. O simţea, o ştia, o înţelegea dintotdeauna.
„Ascultă muzică clasică” avu el revelaţia faptului bănuit, dar aproape sigur împlinit.
Îl măcina acum numele piesei ce-şi dezvăluia identitatea numai acelei fiinţe de care se simţea atras definitiv.
„Poate or fi Anotimpurile lui Vivaldi sau poate Nocturna lui Chopin” spunea în sinea lui, la întâmplare.
Dar oare conta atât de mult ceea ce asculta?
Pentru el, da!
Poate din deformaţie profesională, începuse de mulţi ani să categorisească oamenii după muzica ascultată preferenţial. Chiar dacă locul fruntaş era ocupat de cea simfonică, avea şi aici o împărţire în subcategorii. Astfel, Bach şi Händel ocupau locul secund, Chopin pe cel de-al treilea, urmat de Liszt, Mozart, Schumann, Vivaldi şi lista putea continua.
Pe locul întâi, cine altul putea fi decât el, Marele Beethoven. Continua revoltă a sinelui cu destinul, răzvrătirea permanentă a acordurilor urmate într-o clipă de armonii divine erau, pentru el, de mulţi ani, prilej de extaz, dar şi de permanentă uimire.
Căzuse în visare şi uitase complet de fata ce-i era acum atât de aproape.
Privi din nou, dar în spatele şevaletului nu mai era nimeni...
Alergă, ca şi atunci, într-un suflet.
Pânza înfăţişa un pianist cu ochii închişi, cu capul uşor aplecat pe spate şi cu mâinile nefiresc arcuite deasupra clapelor. În loc de semnătură, într-un colţ scria discret, gingaş: „Te voi iubi mereu pentru muzica ta!”
Lângă şevalet era casetofonul, lăsat deschis. Nu mai era nevoie să asculte pentru că ştia.
Ştia că nu mai avea să o vadă niciodată decât prin muzica lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu