La lumina palidă a veiozei, Anghel răsfoia absent ultimele sale cărţi.
Nu visase niciodată că o să ajungă scriitor. De altfel, nici nu credea că are talent, dar se hotărâse aşa, tam-nisam, într-o noapte, ca să recupereze dreptatea unei lumi de care se simţea din ce în ce mai îndepărtat.
Prietenul său poetul, îi spusese de zeci de ori:
- Măi Anghele, tu ai talent de povestitor! Ia pana în mână şi aşterne pe hârtie tot noianul de gânduri ce te frământă!
Nu era primul care îi spunea acest lucru, dar se gândise întotdeauna că un mediocru în plus pe această lume s-ar putea să fie totuşi prea mult.
Citise atunci ultima povestire a prietenului, în care un univers de oglinzi deforma aparent realitatea, dar în acelaşi timp dezvăluia crud aspecte existenţiale ale unei vieţi totuşi terne.
Se gândise până dimineaţa la persoane şi fapte ce-i marcaseră sau, din nefericire, îi coordonau existenţa. Trecuseră prin faţa ochilor săi mulţi oportunişti, carierişti de duzină, orgolioşi, cum altfel decât din prostie, suflete prea mici pentru cauze nobile, hoţi şi tâlhari de cariere, ahtiaţi după bani sau muieratici din frustrări. Toţi aceştia se intersectaseră cu el, mai mult sau mai puţin definitoriu, dar îi dăduseră lecţii importante de viaţă.
Rememorând întâmplări şi persoane, le mulţumea adeseori în gând pentru faptul că îl învăţaseră cum NU trebuie să fie.
Pe de altă parte, urmărise destinele personajelor sale lovite de multe ori de pedeapsa divină sau măcar de cea a societăţii.
ÎNTOTDEAUNA, în cărţile sale, povestirile aveau un dublu înţeles: pe de o parte, cel înfăţişat cititorului - aparent facil şi în care creiona personajele suficient de puţin pentru ca fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el – pe de altă parte, înţelesuri adânci – aflate deseori numai în mintea sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însă, o continuare...
Deschise prima pagină a uneia din cărţi.
„Maşina de citit vise” era, aparent, drama omului ce împinge limitele cunoaşterii mai presus de bariera pe care toţi trebuie să o accepte tacit şi obligatoriu. În acelaşi timp, Savantul – denumire ironică la adresa nulităţilor vremii, putea fi orice potenţat al zilei ce îşi clădea imperii pe cadavre.Din dorinţa de exacerbare a puterii, el rămâne în final singur, admirându-şi marele gol deopotrivă în material, dar şi în spirit. Anghel, se gândi îndelung la destinul aceluia. Până la urmă, rămăsese totuşi o luminiţă în viaţa aceluia şi poate că nici nu era conştient de acel lucru. Pe de altă parte, pâlpâirea acesteia putea fi oricând un nou început...
Povestirea „Sub vremi” fusese scrisă ca o satiră la adresa oportuniştilor politici. Se inspirase după un fapt real în care un fost potenţat al vremurilor comuniste devenise, la o vizită a regelui, mare monarhist. Destinul personajului real se îndreptase, inevitabil, către ce altceva decât spre continuatorii unor vremuri, din fericire apuse.
„Printre Universuri paralele” încercase să transpună literar o teorie matematică de-a sa în care afirma existenţa unui Univers 8-dimensional cu patru „timpuri” şi tot atâtea dimensiuni spaţiale. Fusese multă vreme obsedat de construcţia unui model al spaţiului-timp în care să coexiste dual, două universuri paralele inversate. Cele trei coordonate spaţiale şi cea temporală ale unuia erau puse în corespondenţă biunivocă celor trei temporale şi una spaţială ale celuilalt. Tot ce era material într-unul devenea spiritual în celălalt şi invers, orice gând sau simţire se transpunea într-un „material” impalpabil însă, ce nu putea fi înţeles decât în acea zonă a Universului atotcuprinzător. „Linia de demarcaţie” a celor două „jumătăţi” era moartea, gândită ca un proces continuu de trecere între lumi şi în care cvadruplul coordonatelor se transforma, până la o nouă moarte, în complementarul acestuia.
În „Construcţia” – pretext pentru prezentarea schiţată a profilului unui dictator – ideea plecase de la faptul că printre noi, oriunde şi în orice timp, există megalomani, omnipotenţi închipuiţi căţăraţi pe trepte sociale prin abuz, trafic de influenţă şi, mai întotdeauna, prin înşelăciune. Istoria îl învăţase că toţi aceştia îşi primesc „răsplata” la un moment bine determinat de o divinitate, oricum s-ar numi ea. Sfârşitul povestirii ducea, inevitabil, către o întrebare: „Oare ce se va alege de imensa construcţie?”. Răspunsul îi era limpede lui Anghel. Un nou dictator de-abia aştepta să ocupe locul rămas vacant şi, eventual, să construiască o soră geamănă, mai mare şi mai inutilă...
„Vânătoare de iubire” apăruse într-un moment nefericit al existenţei sale. Nu mai conta acum ce iubise atunci... Poate se îndrăgostise de o femeie sau poate de o idee, dar la fel de bine putea fi o trăire puternică ce marchează definitiv un destin. Somnul vânătorului se transfigura într-o moarte fie fizică, fie a sentimentelor (oare nu există o congruenţă între aceste stări?) în care speranţa putea veni de la o floare „care de fapt nu era floare” apărută lângă el, din senin, ca dintr-un univers paralel.
„Dulce precum coliva e repartiţia patriei” se născuse ca o reacţie la nostalgicii vremurilor comuniste sau poate la tinereţea consumată irevocabil în acei ani. Timpurile acelea apuseseră, dar oricând erau pasibile de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatălui le aşternuse pe hârtie în „Moartea ca o dobândă”. Fusese tare răvăşit chiar dacă în acele momente nu avusese nici timp, dar nici spaţiu pentru a vărsa o lacrimă. După o viaţă de muncă şi de sacrificii, tatăl său plecase discret, în somn, spunându-i înainte un simplu: „Pa!”
Tragedia unui fost profesor, coleg de cancelarie, ce fusese pensionat dur şi nemilos, chiar dacă ar mai fi avut noiane de cunoştinţe de transmis, îi pusese aproape obligatoriu (era să zic pana) tastatura laptopului în faţă ca o reparaţie morală. Între timp, profesorul „M” îşi consolidase poziţia şi „lucra” alţi colegi, neştiind faptul că uşa fostului său birou se închisese, iar acolo „M2” îi pregătea şi lui aceeaşi soartă.
„Directorul” Popescu era un exemplu tipic de om nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în fiecare zi la jurnalele de ştiri despre tot felul de greve şi manifestaţii împotriva unor manageri care n-aveau nici în clin şi nici în mânecă ceva în comun cu firma pe care o administrau. Fauna politică se instalase la început discret, iar apoi cu parul în toate sectoarele publice şi economice de stat. După ce părăsise firma de informatică, devenise director al unei firme de cablu TV, iar apoi consultant financiar la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de televiziune deveniseră o clică în care aşa-numitele VIP-uri se invitau reciproc la emisiuni anoste, în care faţa decorurilor strălucitoare era umbrită de goliciunea spiritelor şi de vocabularele reduse la maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte sacadat şi obsedant de „cool”, „fancy” şi prea multe astfel de monstruozităţi lingvistice contextuale născute în mahalalele din Harlem sau Bronx. Apăsând telecomanda şi navigând „printre gunoaie”, devenise interesat mai mult de oamenii din spate, din acele gradene, plătiţi ca să aplaude, să râdă şi cumpăraţi pentru a fi fericiţi. În „spatele fundalului” era însă o imensă tristeţe ale unor existenţe fade, conjuncturale, poleite amar cu un metal galben, din acela din care se fac verighete morţilor.
În timpul acesta, prin saloane, până la începerea telenovelelor sau a show-urilor, se făceau şi desfăceau guverne de către muieri casnice, între două ture la bucătărie pentru a mai amesteca varza călită în focul disputelor electorale sau a stinge ceapa din tigaie cu puţin bulion parlamentar. „Politichia de alcov” se extinsese, ca o metastază, căpătând dimensiuni naţionale. Locul cărţilor fusese luat de noile aventuri nocturne ale Preşedintelui sau de raliurile motocicliste ale Premierului, comentate îndelung, uneori până la ceasuri târzii din noapte atunci când soţii lor veneau „obosiţi” de la cârciuma din colţul străzii.
După „telefonul” aşteptat în zadar de un pensionar oarecare, ce poate fi tatăl sau bunicul oricăruia dintre noi, un şefuleţ anonim şi veleitar încercase, cu orice mijloace, să-şi atingă scopul. Transformase toate „cele zece porunci” într-un Decalog al nimicniciei umane, călcând peste leşuri, iar uneori chiar provocându-le. Pedeapsa divină venise firesc dar, ca o urmare firească, soţia acestuia, ce îi uzurpase involuntar locul râvnit, repetase după ultimele rânduri ale povestirii, experienţa dură şi în acelaşi timp tristă, visând la postul managerului.
„Curentul” apăruse din dorinţa de a reaminti oamenilor că nu se pot sustrage destinului, acesta planând într-o determinare creaţionistă, implacabil deasupra capetelor lor.
Dezamăgirile vieţii îl împinseseră odată, de mult, către visarea unei „lumi simetrizate” în care toate nedreptăţile şi micimile să fie întoarse către idealuri nobile.
„Partida de şah” între două lumi pe care tehnologia modernă tinde să le unifice, aducea în prim plan mesajul dezumanizării individului generat de pastilele de siliciu plasate conştient, dar fatal în computerele ce ameninţă să controleze vieţi şi destine.
Îmbogăţit al Revoluţiei, Papa Jean - fost Ion - pica în plasa „iubirii de conturi” aruncându-şi averea pe apa Sâmbetei ca o pedeapsă pentru grandomania ce-i guvernase viaţa.De când se reîntorsese în satul natal, Ion se mai ducea, din când în când, mai ales în perioadele de secetă, pe podul unde îşi pierduse toată agoniseala de o viaţă şi se uita spre apele sărace în speranţa că poate măcar o bancnotă a mai rămas printre pietre.
Bătrâna din „balconul apusului de soare” şi „Geta” aveau în comun două destine nefericite: unul din singurătatea văduviei, iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat căsniciei.
„Ministrul” Bogdan Vasilescu era, într-un fel, plămădit din acelaşi aluat cu „Directorul” Popescu. Dorinţa sa fusese ca să ajungă mare demnitar şi, chiar dacă pentru o clipă, visul i se îndeplinise. În mandatul următor de parlamentar fusese, în urma unei restructurări guvernamentale, numit Ministru al Culturii chiar dacă notele de cinci umpleau cataloagele şcolii primare. Încercase în acel mandat să controloze tot, chiar şi pe pianistul Călin a cărui „tuşă a ultimului acord” rămăsese veşnic încrustată în scoarţa copacului de pe „aleea culturii”.
„Vădanele din Grupul lui Klein” îşi continuaseră viaţa dar, în ciuda neînţelegerilor lor anterioare, se gândeau deseori la vremurile trecute de care le despărţeau acum zeci sau chiar mii de kilometri.
Amintirile din timpul stagiului militar deveniseră acum amuzante, dar în acele vremuri absurde cu oameni pe măsură fuseseră experienţe terifiante de viaţă.
Într-un „dialog peste timp şi spaţii” căutase înţelepciunea originară, nepervertită de civilizaţie, mergând cu paşi rari departe în istorie, poate spre nicăieri, încercând să fugă de „banca” ce-l aştepta inexorabil.
Se gândea la „internauţii” timpurilor actuale, ce îşi salvau trecutul pe DVD-uri, trăiau prezentul şi îşi strigau emoţiile prin decibeli umflaţi de boxe asurzitoare, prefigurând un viitor marcat de imense memorii virtuale cu tot atâtea informaţii, ce ascundeau însă imense viduri spirituale precum o „scară” a unui bloc tipizat.
„Dedublarea unicităţilor” false ale „paranoicilor” ce încercau furibund, din toate frustrările lor interioare, ca să-şi impună lumii anti-geniul neinventat şi neinventabil, absurd şi fals precum un chiţăit de şobolan ce se visează tenor într-un cuib de rândunică, îl îndepărtaseră de o lume din ce în ce mai răsturnată.
Obosit, Anghel închise ultima carte...
Aruncă o privire spre biroul său unde, de jur împrejurul laptopului, zăceau maldăre de notiţe cu întâmplări ce urmausă-şi ia zborul. O clipă, se gândi că poate ar fi bine să le arunce pe toate pe foc. Ce rost avea să mai scrie? Lumea îşi continua nestingherită existenţa cu sau fără scrierile lui. Tot ceea ce putea face era numai o răzbunare laşă din umbra biroului său, apăsând mai slab sau mai apăsat pe claviatura calculatorului. Trăise utopic cu speranţa că, poate odată, un cititor oarecare îndemnat de rândurile lui va încerca să schimbe lumea.
Îşi puse însă natural, firesc întrebarea: „Oare lumea nu este corectă aşa cum mi se înfăţişează ochilor, iar eu sunt cel care ar trebui schimbat? Pot eu fi Arhanghelul unei lumi ce se îndreaptă către Apocalipsă?”
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visă cum rândurile sale creaseră o lume mai bună, din care el nu mai avusese timp să facă parte, ducându-se ca o poveste către alte spaţii...
Nu visase niciodată că o să ajungă scriitor. De altfel, nici nu credea că are talent, dar se hotărâse aşa, tam-nisam, într-o noapte, ca să recupereze dreptatea unei lumi de care se simţea din ce în ce mai îndepărtat.
Prietenul său poetul, îi spusese de zeci de ori:
- Măi Anghele, tu ai talent de povestitor! Ia pana în mână şi aşterne pe hârtie tot noianul de gânduri ce te frământă!
Nu era primul care îi spunea acest lucru, dar se gândise întotdeauna că un mediocru în plus pe această lume s-ar putea să fie totuşi prea mult.
Citise atunci ultima povestire a prietenului, în care un univers de oglinzi deforma aparent realitatea, dar în acelaşi timp dezvăluia crud aspecte existenţiale ale unei vieţi totuşi terne.
Se gândise până dimineaţa la persoane şi fapte ce-i marcaseră sau, din nefericire, îi coordonau existenţa. Trecuseră prin faţa ochilor săi mulţi oportunişti, carierişti de duzină, orgolioşi, cum altfel decât din prostie, suflete prea mici pentru cauze nobile, hoţi şi tâlhari de cariere, ahtiaţi după bani sau muieratici din frustrări. Toţi aceştia se intersectaseră cu el, mai mult sau mai puţin definitoriu, dar îi dăduseră lecţii importante de viaţă.
Rememorând întâmplări şi persoane, le mulţumea adeseori în gând pentru faptul că îl învăţaseră cum NU trebuie să fie.
Pe de altă parte, urmărise destinele personajelor sale lovite de multe ori de pedeapsa divină sau măcar de cea a societăţii.
ÎNTOTDEAUNA, în cărţile sale, povestirile aveau un dublu înţeles: pe de o parte, cel înfăţişat cititorului - aparent facil şi în care creiona personajele suficient de puţin pentru ca fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el – pe de altă parte, înţelesuri adânci – aflate deseori numai în mintea sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însă, o continuare...
Deschise prima pagină a uneia din cărţi.
„Maşina de citit vise” era, aparent, drama omului ce împinge limitele cunoaşterii mai presus de bariera pe care toţi trebuie să o accepte tacit şi obligatoriu. În acelaşi timp, Savantul – denumire ironică la adresa nulităţilor vremii, putea fi orice potenţat al zilei ce îşi clădea imperii pe cadavre.Din dorinţa de exacerbare a puterii, el rămâne în final singur, admirându-şi marele gol deopotrivă în material, dar şi în spirit. Anghel, se gândi îndelung la destinul aceluia. Până la urmă, rămăsese totuşi o luminiţă în viaţa aceluia şi poate că nici nu era conştient de acel lucru. Pe de altă parte, pâlpâirea acesteia putea fi oricând un nou început...
Povestirea „Sub vremi” fusese scrisă ca o satiră la adresa oportuniştilor politici. Se inspirase după un fapt real în care un fost potenţat al vremurilor comuniste devenise, la o vizită a regelui, mare monarhist. Destinul personajului real se îndreptase, inevitabil, către ce altceva decât spre continuatorii unor vremuri, din fericire apuse.
„Printre Universuri paralele” încercase să transpună literar o teorie matematică de-a sa în care afirma existenţa unui Univers 8-dimensional cu patru „timpuri” şi tot atâtea dimensiuni spaţiale. Fusese multă vreme obsedat de construcţia unui model al spaţiului-timp în care să coexiste dual, două universuri paralele inversate. Cele trei coordonate spaţiale şi cea temporală ale unuia erau puse în corespondenţă biunivocă celor trei temporale şi una spaţială ale celuilalt. Tot ce era material într-unul devenea spiritual în celălalt şi invers, orice gând sau simţire se transpunea într-un „material” impalpabil însă, ce nu putea fi înţeles decât în acea zonă a Universului atotcuprinzător. „Linia de demarcaţie” a celor două „jumătăţi” era moartea, gândită ca un proces continuu de trecere între lumi şi în care cvadruplul coordonatelor se transforma, până la o nouă moarte, în complementarul acestuia.
În „Construcţia” – pretext pentru prezentarea schiţată a profilului unui dictator – ideea plecase de la faptul că printre noi, oriunde şi în orice timp, există megalomani, omnipotenţi închipuiţi căţăraţi pe trepte sociale prin abuz, trafic de influenţă şi, mai întotdeauna, prin înşelăciune. Istoria îl învăţase că toţi aceştia îşi primesc „răsplata” la un moment bine determinat de o divinitate, oricum s-ar numi ea. Sfârşitul povestirii ducea, inevitabil, către o întrebare: „Oare ce se va alege de imensa construcţie?”. Răspunsul îi era limpede lui Anghel. Un nou dictator de-abia aştepta să ocupe locul rămas vacant şi, eventual, să construiască o soră geamănă, mai mare şi mai inutilă...
„Vânătoare de iubire” apăruse într-un moment nefericit al existenţei sale. Nu mai conta acum ce iubise atunci... Poate se îndrăgostise de o femeie sau poate de o idee, dar la fel de bine putea fi o trăire puternică ce marchează definitiv un destin. Somnul vânătorului se transfigura într-o moarte fie fizică, fie a sentimentelor (oare nu există o congruenţă între aceste stări?) în care speranţa putea veni de la o floare „care de fapt nu era floare” apărută lângă el, din senin, ca dintr-un univers paralel.
„Dulce precum coliva e repartiţia patriei” se născuse ca o reacţie la nostalgicii vremurilor comuniste sau poate la tinereţea consumată irevocabil în acei ani. Timpurile acelea apuseseră, dar oricând erau pasibile de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatălui le aşternuse pe hârtie în „Moartea ca o dobândă”. Fusese tare răvăşit chiar dacă în acele momente nu avusese nici timp, dar nici spaţiu pentru a vărsa o lacrimă. După o viaţă de muncă şi de sacrificii, tatăl său plecase discret, în somn, spunându-i înainte un simplu: „Pa!”
Tragedia unui fost profesor, coleg de cancelarie, ce fusese pensionat dur şi nemilos, chiar dacă ar mai fi avut noiane de cunoştinţe de transmis, îi pusese aproape obligatoriu (era să zic pana) tastatura laptopului în faţă ca o reparaţie morală. Între timp, profesorul „M” îşi consolidase poziţia şi „lucra” alţi colegi, neştiind faptul că uşa fostului său birou se închisese, iar acolo „M2” îi pregătea şi lui aceeaşi soartă.
„Directorul” Popescu era un exemplu tipic de om nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în fiecare zi la jurnalele de ştiri despre tot felul de greve şi manifestaţii împotriva unor manageri care n-aveau nici în clin şi nici în mânecă ceva în comun cu firma pe care o administrau. Fauna politică se instalase la început discret, iar apoi cu parul în toate sectoarele publice şi economice de stat. După ce părăsise firma de informatică, devenise director al unei firme de cablu TV, iar apoi consultant financiar la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de televiziune deveniseră o clică în care aşa-numitele VIP-uri se invitau reciproc la emisiuni anoste, în care faţa decorurilor strălucitoare era umbrită de goliciunea spiritelor şi de vocabularele reduse la maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte sacadat şi obsedant de „cool”, „fancy” şi prea multe astfel de monstruozităţi lingvistice contextuale născute în mahalalele din Harlem sau Bronx. Apăsând telecomanda şi navigând „printre gunoaie”, devenise interesat mai mult de oamenii din spate, din acele gradene, plătiţi ca să aplaude, să râdă şi cumpăraţi pentru a fi fericiţi. În „spatele fundalului” era însă o imensă tristeţe ale unor existenţe fade, conjuncturale, poleite amar cu un metal galben, din acela din care se fac verighete morţilor.
În timpul acesta, prin saloane, până la începerea telenovelelor sau a show-urilor, se făceau şi desfăceau guverne de către muieri casnice, între două ture la bucătărie pentru a mai amesteca varza călită în focul disputelor electorale sau a stinge ceapa din tigaie cu puţin bulion parlamentar. „Politichia de alcov” se extinsese, ca o metastază, căpătând dimensiuni naţionale. Locul cărţilor fusese luat de noile aventuri nocturne ale Preşedintelui sau de raliurile motocicliste ale Premierului, comentate îndelung, uneori până la ceasuri târzii din noapte atunci când soţii lor veneau „obosiţi” de la cârciuma din colţul străzii.
După „telefonul” aşteptat în zadar de un pensionar oarecare, ce poate fi tatăl sau bunicul oricăruia dintre noi, un şefuleţ anonim şi veleitar încercase, cu orice mijloace, să-şi atingă scopul. Transformase toate „cele zece porunci” într-un Decalog al nimicniciei umane, călcând peste leşuri, iar uneori chiar provocându-le. Pedeapsa divină venise firesc dar, ca o urmare firească, soţia acestuia, ce îi uzurpase involuntar locul râvnit, repetase după ultimele rânduri ale povestirii, experienţa dură şi în acelaşi timp tristă, visând la postul managerului.
„Curentul” apăruse din dorinţa de a reaminti oamenilor că nu se pot sustrage destinului, acesta planând într-o determinare creaţionistă, implacabil deasupra capetelor lor.
Dezamăgirile vieţii îl împinseseră odată, de mult, către visarea unei „lumi simetrizate” în care toate nedreptăţile şi micimile să fie întoarse către idealuri nobile.
„Partida de şah” între două lumi pe care tehnologia modernă tinde să le unifice, aducea în prim plan mesajul dezumanizării individului generat de pastilele de siliciu plasate conştient, dar fatal în computerele ce ameninţă să controleze vieţi şi destine.
Îmbogăţit al Revoluţiei, Papa Jean - fost Ion - pica în plasa „iubirii de conturi” aruncându-şi averea pe apa Sâmbetei ca o pedeapsă pentru grandomania ce-i guvernase viaţa.De când se reîntorsese în satul natal, Ion se mai ducea, din când în când, mai ales în perioadele de secetă, pe podul unde îşi pierduse toată agoniseala de o viaţă şi se uita spre apele sărace în speranţa că poate măcar o bancnotă a mai rămas printre pietre.
Bătrâna din „balconul apusului de soare” şi „Geta” aveau în comun două destine nefericite: unul din singurătatea văduviei, iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat căsniciei.
„Ministrul” Bogdan Vasilescu era, într-un fel, plămădit din acelaşi aluat cu „Directorul” Popescu. Dorinţa sa fusese ca să ajungă mare demnitar şi, chiar dacă pentru o clipă, visul i se îndeplinise. În mandatul următor de parlamentar fusese, în urma unei restructurări guvernamentale, numit Ministru al Culturii chiar dacă notele de cinci umpleau cataloagele şcolii primare. Încercase în acel mandat să controloze tot, chiar şi pe pianistul Călin a cărui „tuşă a ultimului acord” rămăsese veşnic încrustată în scoarţa copacului de pe „aleea culturii”.
„Vădanele din Grupul lui Klein” îşi continuaseră viaţa dar, în ciuda neînţelegerilor lor anterioare, se gândeau deseori la vremurile trecute de care le despărţeau acum zeci sau chiar mii de kilometri.
Amintirile din timpul stagiului militar deveniseră acum amuzante, dar în acele vremuri absurde cu oameni pe măsură fuseseră experienţe terifiante de viaţă.
Într-un „dialog peste timp şi spaţii” căutase înţelepciunea originară, nepervertită de civilizaţie, mergând cu paşi rari departe în istorie, poate spre nicăieri, încercând să fugă de „banca” ce-l aştepta inexorabil.
Se gândea la „internauţii” timpurilor actuale, ce îşi salvau trecutul pe DVD-uri, trăiau prezentul şi îşi strigau emoţiile prin decibeli umflaţi de boxe asurzitoare, prefigurând un viitor marcat de imense memorii virtuale cu tot atâtea informaţii, ce ascundeau însă imense viduri spirituale precum o „scară” a unui bloc tipizat.
„Dedublarea unicităţilor” false ale „paranoicilor” ce încercau furibund, din toate frustrările lor interioare, ca să-şi impună lumii anti-geniul neinventat şi neinventabil, absurd şi fals precum un chiţăit de şobolan ce se visează tenor într-un cuib de rândunică, îl îndepărtaseră de o lume din ce în ce mai răsturnată.
Obosit, Anghel închise ultima carte...
Aruncă o privire spre biroul său unde, de jur împrejurul laptopului, zăceau maldăre de notiţe cu întâmplări ce urmausă-şi ia zborul. O clipă, se gândi că poate ar fi bine să le arunce pe toate pe foc. Ce rost avea să mai scrie? Lumea îşi continua nestingherită existenţa cu sau fără scrierile lui. Tot ceea ce putea face era numai o răzbunare laşă din umbra biroului său, apăsând mai slab sau mai apăsat pe claviatura calculatorului. Trăise utopic cu speranţa că, poate odată, un cititor oarecare îndemnat de rândurile lui va încerca să schimbe lumea.
Îşi puse însă natural, firesc întrebarea: „Oare lumea nu este corectă aşa cum mi se înfăţişează ochilor, iar eu sunt cel care ar trebui schimbat? Pot eu fi Arhanghelul unei lumi ce se îndreaptă către Apocalipsă?”
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visă cum rândurile sale creaseră o lume mai bună, din care el nu mai avusese timp să facă parte, ducându-se ca o poveste către alte spaţii...
Un comentariu:
Foarte bun post! ms
Trimiteți un comentariu