in memoriam...
Dimineaţa, la ora 7, am murit...
Totul a început într-o dimineaţă mohorâtă de septembrie. Mă trezisem, ca de obicei, la ora 6, gata de lucru. Eram contabil - o muncă atât de monotonă şi total lipsită de satisfacţii – la mai multe firme. Nu îmi plăcea, dar trebuia să o fac. Ieşisem la pensie de vreo câţiva ani şi trăiam ca orice om după ce îşi vede viaţa împlinită. Nu mai ceream mult de la viaţă, dorindu-mi măcar să mai reuşesc odată să văd muntele. Fusesem, demult, parcă prea demult, la munte, cu fiul meu. Am stat acolo numai câteva zile, prea puţine zile, dar a fost extraordinar. Eram doi bărbaţi (ei, hai să zicem un bărbat şi un bărbăţel - avea numai 12 anişori) care încercau să exploreze tărâmuri numai de ei ştiute. Aventura se terminase repede, din cauză că şeful meu (Doamne, cât am urât şefii, dar tu ştii asta acum!) mă chemase urgent la servici pentru un lucru foarte important: un salariat rămăsese în stradă cu soţia şi cei trei copii proferând ameninţări contra conducerii întreprinderii. Directorul, ca de obicei, un dobitoc numit de Partid, era incapabil de a dezamorsa situaţia. Începuse prin a-i spune amărâtului tot felul de sloganuri, apoi trecuse la ameninţări, dar „insurgentul” nu vroia din capul locului să accepte să trăiască cu familia într-un subsol de bloc unde i se oferea o slujbă de cazangiu la centrala termică. A trebuit să vin şi să-l îmbunez pe tavarîşci, sugerându-i că erau o mulţime de case libere unde nenorocitul putea să-şi ducă “copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.
Important era că-mi terminasem concediul. Primul şi ultimul concediu...
Au trecut mulţi ani...
Pentru marea majoritate dintre dumneavostră sunt mulţi. Pentru mine au fost o clipă...
Între timp, fiul meu se căsătorise, avea doi copii, pe care îi consideram ca şi pe ai mei.
Erau bucuria vieţii mele şi năzdrăvăniile lor îmi umpleau sufletul.
Şi a venit acea dimineaţă mohorâtă de septembrie...
Mă apucasem de lucru, învârtind în acel joc, repetitiv şi fad, conturile unei firme (Doamne, ce urât cuvânt: firmă! De parcă ţi-ai dedica viaţa unei bucăţi de mucava pe care sunt încrustate litere de o şchioapă: S.C. Hapsânu şi, obligatoriu, IMPEX S.R.L., chiar dacă acela vinde flori într-o piaţă de mahala...).
M-am pomenit atunci cu fiul meu, în preajmă-mi...
- Tată, vreau să-ţi spun ceva foarte important!
- Spune Antoniu, ce este?
- Tată, voi divorţa!
În acel moment (eram un om ce mă consideram foarte stăpân pe mine), am aruncat stiloul pe care-l primisem acum mulţi ani de la fiul meu.
- Nu pot să cred acest lucru! De ce?
- Am găsit pe altcineva! Am găsit persoana care-mi va oferi tot ceea ce Cleopatra nu mi-a dat niciodată!
- Dar cum se poate? Voi v-aţi înţeles, ÎNTOTDEAUNA, extraordinar! Mereu m-am lăudat tuturor prietenilor, că un cuplu ca voi este rar! Cum se poate? Nu pot pricepe asta! Înţelegi? Spune-mi că înţelegi!
- Te înţeleg tată, dar decizia este irevocabilă!
Mi-am dat seama, în acel moment, că totul este sfârşit...
Îl crescusem, în spritul fermităţii deciziilor. Îi spusesem mereu: “Fiule, de câte ori vei avea de luat o decizie să te gândeşti mult înainte! Dar, odată ce hotărârea a fost luată, luată rămâne!”.
Asta a fost totul!
Din acel moment a început calvarul!
Vedeam cum uneori era fericit, alteori sufeream cumplit când simţeam că nu este totul în regulă.
Era mândru şi nu-mi spunea niciodată ce îl frământa. Vedeam cum tânjeşte după cei doi micuţi şi, zi de zi, lacrimile îmi inundau sufletul...
Paradoxal, relaţia dintre noi se strânsese.
Discutam acum, vrute şi nevrute, ocolind, în permanenţă, ceea ce durea.
Eu nu vroiam să-i amărăsc sufletul, el nu vroia să şi-l descarce.
Trecut-au astfel luni şi ani...
Ne obişnuisem deja cu acest compromis perpetuu, cu acest paradoxal “provizorat permanent”.
Uneori, mi se părea că amărăciunea nu va mai dura decât clipe, dar acestea se multiplicau, se dilatau, până când se metamorfozau în zile, luni, ani...
Într-o noapte, m-am simţit foarte rău şi am plecat la spital. Fiul meu a rămas alături de mine...
Deodată, am avut o viziune...
În faţa mea, a apărut o femeie îmbrăcată complet în negru, care mi-a spus: “De acum o să fii liniştit. Totul se va rezolva. Problemele tale se vor sfârşi!”
Am vrut să-i spun asta băiatului meu, dar în acel moment, mi-a spus, parcă ghicindu-mi gândurile: “Lasă tată, vorbim mâine! Odihneşte-te!”
Este ora 7 şi 1 minut.
Îmi este bine?
Îi este bine?
Dimineaţa, la ora 7, am murit...
Totul a început într-o dimineaţă mohorâtă de septembrie. Mă trezisem, ca de obicei, la ora 6, gata de lucru. Eram contabil - o muncă atât de monotonă şi total lipsită de satisfacţii – la mai multe firme. Nu îmi plăcea, dar trebuia să o fac. Ieşisem la pensie de vreo câţiva ani şi trăiam ca orice om după ce îşi vede viaţa împlinită. Nu mai ceream mult de la viaţă, dorindu-mi măcar să mai reuşesc odată să văd muntele. Fusesem, demult, parcă prea demult, la munte, cu fiul meu. Am stat acolo numai câteva zile, prea puţine zile, dar a fost extraordinar. Eram doi bărbaţi (ei, hai să zicem un bărbat şi un bărbăţel - avea numai 12 anişori) care încercau să exploreze tărâmuri numai de ei ştiute. Aventura se terminase repede, din cauză că şeful meu (Doamne, cât am urât şefii, dar tu ştii asta acum!) mă chemase urgent la servici pentru un lucru foarte important: un salariat rămăsese în stradă cu soţia şi cei trei copii proferând ameninţări contra conducerii întreprinderii. Directorul, ca de obicei, un dobitoc numit de Partid, era incapabil de a dezamorsa situaţia. Începuse prin a-i spune amărâtului tot felul de sloganuri, apoi trecuse la ameninţări, dar „insurgentul” nu vroia din capul locului să accepte să trăiască cu familia într-un subsol de bloc unde i se oferea o slujbă de cazangiu la centrala termică. A trebuit să vin şi să-l îmbunez pe tavarîşci, sugerându-i că erau o mulţime de case libere unde nenorocitul putea să-şi ducă “copiii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.
Important era că-mi terminasem concediul. Primul şi ultimul concediu...
Au trecut mulţi ani...
Pentru marea majoritate dintre dumneavostră sunt mulţi. Pentru mine au fost o clipă...
Între timp, fiul meu se căsătorise, avea doi copii, pe care îi consideram ca şi pe ai mei.
Erau bucuria vieţii mele şi năzdrăvăniile lor îmi umpleau sufletul.
Şi a venit acea dimineaţă mohorâtă de septembrie...
Mă apucasem de lucru, învârtind în acel joc, repetitiv şi fad, conturile unei firme (Doamne, ce urât cuvânt: firmă! De parcă ţi-ai dedica viaţa unei bucăţi de mucava pe care sunt încrustate litere de o şchioapă: S.C. Hapsânu şi, obligatoriu, IMPEX S.R.L., chiar dacă acela vinde flori într-o piaţă de mahala...).
M-am pomenit atunci cu fiul meu, în preajmă-mi...
- Tată, vreau să-ţi spun ceva foarte important!
- Spune Antoniu, ce este?
- Tată, voi divorţa!
În acel moment (eram un om ce mă consideram foarte stăpân pe mine), am aruncat stiloul pe care-l primisem acum mulţi ani de la fiul meu.
- Nu pot să cred acest lucru! De ce?
- Am găsit pe altcineva! Am găsit persoana care-mi va oferi tot ceea ce Cleopatra nu mi-a dat niciodată!
- Dar cum se poate? Voi v-aţi înţeles, ÎNTOTDEAUNA, extraordinar! Mereu m-am lăudat tuturor prietenilor, că un cuplu ca voi este rar! Cum se poate? Nu pot pricepe asta! Înţelegi? Spune-mi că înţelegi!
- Te înţeleg tată, dar decizia este irevocabilă!
Mi-am dat seama, în acel moment, că totul este sfârşit...
Îl crescusem, în spritul fermităţii deciziilor. Îi spusesem mereu: “Fiule, de câte ori vei avea de luat o decizie să te gândeşti mult înainte! Dar, odată ce hotărârea a fost luată, luată rămâne!”.
Asta a fost totul!
Din acel moment a început calvarul!
Vedeam cum uneori era fericit, alteori sufeream cumplit când simţeam că nu este totul în regulă.
Era mândru şi nu-mi spunea niciodată ce îl frământa. Vedeam cum tânjeşte după cei doi micuţi şi, zi de zi, lacrimile îmi inundau sufletul...
Paradoxal, relaţia dintre noi se strânsese.
Discutam acum, vrute şi nevrute, ocolind, în permanenţă, ceea ce durea.
Eu nu vroiam să-i amărăsc sufletul, el nu vroia să şi-l descarce.
Trecut-au astfel luni şi ani...
Ne obişnuisem deja cu acest compromis perpetuu, cu acest paradoxal “provizorat permanent”.
Uneori, mi se părea că amărăciunea nu va mai dura decât clipe, dar acestea se multiplicau, se dilatau, până când se metamorfozau în zile, luni, ani...
Într-o noapte, m-am simţit foarte rău şi am plecat la spital. Fiul meu a rămas alături de mine...
Deodată, am avut o viziune...
În faţa mea, a apărut o femeie îmbrăcată complet în negru, care mi-a spus: “De acum o să fii liniştit. Totul se va rezolva. Problemele tale se vor sfârşi!”
Am vrut să-i spun asta băiatului meu, dar în acel moment, mi-a spus, parcă ghicindu-mi gândurile: “Lasă tată, vorbim mâine! Odihneşte-te!”
Este ora 7 şi 1 minut.
Îmi este bine?
Îi este bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu